Topic: Online

​​Dacă până la data de 15 mai 2020 regula principală este clară și destul de tranșantă: “#STAYHOME”, începând cu data de 16 mai, lucrurile nu mai sunt atât de clare.

Știm că nu vom mai completa o declarație pe proprie răspundere pentru a ieși la alergat și ne pregătim stocurile de măști de protecție și viziere pe care să le purtam în spațiile închise, dar nu este clar cum ne vom întoarce la birou, cum vor arăta întâlnirile de birou și afaceri, cum se vor semna tranzacțiile viitoare și, pe scurt, cum readucem businessul și viața de zi cu zi într-un punct apropiat de cel de dinainte de coronavirus.

Credem că această zonă gri poate fi însă clarificată cu un set de măsuri pe care le anticipăm a fi foarte utile începând chiar cu ziua zero după încetarea stării de urgență.

1. Înapoi la birou – măsuri pentru o tranziție în siguranță de la work from home la work from the office.

În acest sens au fost deja elaborate o serie de măsuri cu caracter de recomandare atât la nivel național cât și la nivel european.

Cu toate acestea, măsurile practice care ar trebui avute în vedere de angajatori pentru întoarcerea la birou a angajaților trebuie personalizate în funcție de specificul activității și de organizarea internă a fiecărui angajator putând include, printre altele:

• Reașezarea birourilor în așa fel încât să fie respectate regulile de distanțare socială.
• Unde spațiul sau suprafața birourilor nu permite, elaborarea unui program de lucru în ture la birou, în așa fel încât să se evite prezența unui număr mare de angajați în același timp într-un spațiu limitat. Programul poate fi organizat pe intervale orare sau pe săptămâni, cu recomandarea igienizării spațiilor între schimburile de ture ale angajaților.
• Renunțarea la work from home ar putea avea loc gradual, în funcție de evoluția cazurilor noi de coronavirus, cu o creștere regulată a prezenței la birou a angajaților de la săptămână la săptămână.
• Punerea la dispoziția angajaților a unor mijloace de protecție adecvate: măști, mănuși, viziere, soluții dezinfectante.

2. Înapoi pe teren – măsuri pentru reînceperea activității angajaților care desfășoară munca în teren

• Implementarea de către angajator a unor sisteme de call center / video center funcționale permanent pentru a se încerca, în prima fază, în măsura posibilă remedierea funcționării unor sisteme / analiza situațiilor de la distanță. Sistemul ar putea fi similar celor de consultații medicale online adoptate în prezent de anumite rețele medicale private.
• Pentru angajații pentru care va fi necesară deplasarea pe teren, este obligatoriu ca angajatorul să le pună acestora la dispoziție mijloace de protecție adecvate: măști, mănuși, viziere, soluții dezinfectante.

3. Încheierea tranzacțiilor în perioada post-coronavirus

• Ar fi prudent ca negocierile de tranzacții și întâlnirile de business să păstreze, pentru o perioadă, forma conferințelor video pe platformele online.
• În ceea ce privește încheierea tranzacțiilor și semnarea acestora în fața notarului, un prim remediu pentru a limita riscurile și contactul uman este ca părțile să se prezinte pe rând în fața notarului, la ore prestabilite.
• De asemenea, pentru proiectele care necesită negocieri pe termen lung, pregătire a documentației sau alte etape pregătitoare, părțile pot încheia, în prima fază, promisiuni pentru transferul drepturilor reale (sub semnătură privată) în locul actelor de transfer propriu-zise, urmând ca încheierea actelor în forma autentică să aibă loc într-o etapă subsecventă.

4. Relațiile contractuale în desfășurare

• Dacă perioada stării de urgență a fost polarizată în zona solicitărilor de amânări / suspendări ale obligațiilor contractuale, anticipăm că perioada post-coronavirus va avea o componentă puternică, reprezentată de renegocierile și adaptările contractuale bazate pe cifre și consecințe exacte, întrucât partenerii contractuali vor avea o evidență clară a fluctuației businessurilor pe durata stării de urgență.
• Anticipăm un argument puternic de partea societăților din domeniul horeca – acestea vor avea un punct întemeiat de negociere bazat pe situațiile financiare din lunile martie – mai și vor putea ghida negocierile și pentru perioada post-coronavirus, când este de așteptat ca reactivarea businessurilor din această zonă să aibă loc într-un ritm foarte lent.
• În același timp însă, pentru societățile care în perioada stării de urgență au avut o activitate intensă – e.g. firme de curierat, producători de substanțe dezinfectante etc. – este de așteptat ca eventualele inițiative de renegociere a contractelor să fie mai dificile în lipsa unor rezultate financiare care să reflecte scăderi semnificative.

5. Cash vs card

• România nu ocupă un loc fruntaș la numărul de plăți cu cardul pe cap de locuitor, însă cu siguranță pandemia de coronavirus și toate regulile de igienă sunt acum un argument mult mai puternic în favoarea folosirii cardurilor și a optării pentru plățile contactless.
• Anticipăm că acest trend va fi în continuare ascendent, impunând deci alinierea tuturor comercianților, indiferent de specificul lor, la sistemul de plăți cu cardul, dar și permanenta adaptare și perfecționare a sistemelor de tranzacții online și de procesare plăți.

6. Timp liber

• Deși nu anticipam accesul la activitățile din această arie în intervalul de timp imediat următor – e.g. cinema, teatru, concerte, competiții sportive etc. – cel mai probabil regulile de distanțare sociala vor rămâne în vigoare o perioadă semnificativă de timp. Prin urmare, și în acest sector se va impune probabil menținerea unor locuri libere între spectatori, măsuri mai stricte de igienizare a sălilor și inclusiv existența unor aparate de măsurare a temperaturii persoanelor, pentru a limita cât mai mult riscurile de infectare. Cu privire la luarea temperaturii, este de notat că, în măsura în care nu se prelucrează / stochează în niciun fel numele și prenumele vizitatorului, valorile temperaturii nu constituie per se date cu caracter personal în sensul GDPR (sunt date anonimizate). Astfel, chiar dacă vorbim de date medicale sensibile, acestea nu vor pot conduce la identificarea persoanei vizate, prin urmare o astfel de măsură ar fi conformă cu prevederile legislației privind protecția datelor.
• În ceea ce privește competițiile sportive în aer liber, credem că acestea vor fi reactivate înaintea celor în spații închise, însă cel mai probabil într-o structură diferită și cu un număr limitat de persoane.

Această pandemie va aduce schimbări masive în business, strategia de consum și viața de zi cu zi. Însă alegerile corecte și setul potrivit de măsuri vor contribui la o tranziție ușoară și sigură către „noua” normalitate, precum și evitarea într-o mare măsură a riscurilor inerente pandemiei de coronavirus.

Context

După răspândirea accelerată a COVID-19, președintele României a decretat starea de urgență pentru o perioadă de 30 de zile începând cu 16 martie 2020. Potrivit ultimelor declarații de presă, aceasta va fi prelungită cel mai probabil cu o perioadă suplimentară de treizeci de zile.

Una dintre primele măsuri anunțate de premierul României a fost înăsprirea legilor penale privind infracțiunile de răspândire a bolilor infectocontagioase. Scopul adoptării noii legi a fost de a impune respectarea măsurilor luate de autorități pentru a preveni și opri răspândirea COVID-19.

În ultimele săptămâni, organele naționale de urmărire penală au anunțat deschiderea a peste 200 de anchete penale. Principala infracțiune urmărită este zădărnicirea combaterii bolilor care incriminează nerespectarea măsurilor luate pentru prevenirea și combaterea bolilor infecțioase și contagioase, dacă aceasta a dus la răspândirea bolii.

În conformitate cu articolul 135 din Codul penal, persoanele juridice răspund penal pentru infracțiunile comise în legătură cu îndeplinirea obiectului lor de activitate sau în interesul lor sau în numele lor. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei (persoanelor) care participă la comiterea aceleiași infracțiuni.

Care sunt implicațiile pentru companiile care nu respectă obligațiile stabilite de autorități?

Deși principalele modificări legislative se referă la faptele comise de persoane fizice care, de exemplu, nu respectă măsurile de carantină sau de izolare, infracțiunea prevăzută la articolul 352 alin. (2) din Codul penal incriminează și faptele săvârșite de persoanele juridice care nu respectă obligațiile stabilite de autorități.

Pentru ca o companie să fie trasă la răspundere penală, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

1. nerespectarea unei obligații preexistente sau a măsurilor dispuse de autoritățile publice pentru a preveni sau combate răspândirea Coronavirusului (cum ar fi obligația tuturor companiilor de a furniza toate materialele destinate igienei personale, de a dezinfecta frecvent încuietorile ușilor și alte zone expuse, cum ar fi mesele de conferință). Măsurile obligatorii dispuse de autorități sunt stabilite prin ordonanțele militare sau ordonanțele de urgență ale guvernului. Până în prezent, Ministerul Muncii a emis o serie de recomandări, dar nu toate sunt obligatorii pentru companii. Încălcarea recomandărilor nu poate declanșa răspunderea penală a persoanelor juridice;
2. încălcarea măsurilor are ca rezultat infectarea a cel puțin unei persoane cu virusul COVID-19.

Sancțiuni

Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice care încalcă prevederile legii penale includ amenzi și alte măsuri auxiliare precum: suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile desfășurate de persoana juridică pe o perioadă cuprinsă între trei luni și trei ani sau închiderea activității punctelor de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă cuprinsă între trei luni și trei ani sau, în cazuri mai grave, chiar și dizolvarea persoanei juridice.

Dacă o persoană juridică este responsabilă pentru zădărnicirea combaterii bolilor, astfel cum se indică la articolul 352 alin. (2) din Codul penal, instanța poate condamna persoana juridică la o amendă de până la 300.000 de euro. În cazul în care infracțiunea privind prevenirea combaterii bolilor este comisă din culpă, amenda poate fi stabilită la o sumă maximă de aprox. 185.000 de euro.

De asemenea, companiile pot fi considerate răspunzătoare pentru infracțiunile referitoare la normele de sănătate și securitate a muncii, cum ar fi Nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate a muncii dacă un angajat este infectat cu COVID-19 în urma nerespectării măsurilor de protecție a muncii. De exemplu, dacă o companie nu respectă măsurile impuse de autorități cu privire la evitarea răspândirii COVID-19 și ca urmare a acestor neconformități, un client al companiei este infectat cu COVID-19, compania va răspunde penal pentru infracțiunea de prevenire a combaterii bolilor. În cazul în care această nerespectare are drept consecință crearea unui pericol iminent în infectarea angajaților companiei cu COVID-19 în cursul activității lor profesionale, compania va răspunde penal și pentru infracțiunea de nerespectare a măsurilor de securitate și sănătate a muncii.

Recomandări

Pentru a evita investigațiile penale cu privire la această chestiune, companiile ar trebui să elaboreze un plan de urgență și continuitate a afacerii în cazul unui focar apărut în comunitățile în care își desfășoară activitatea, luând în considerare orientările publicate de Organizația Mondială a Sănătății.

Companiile trebuie să rămână alerte, să acționeze și să pună în aplicare în mod eficient măsurile luate aproape zilnic de către autoritățile publice.

Cine este obligat să furnizeze echipamentul medical? Poate personalul medical să refuze acordarea asistenței medicale? Este permisă demisia personalului medical în perioada pandemiei? Sunt întrebări tot mai des vehiculate în spațiul public.

Răspunsurile pe scurt la aceste întrebări ar fi:

1. unitatea de sănătate publică
2. nu, cu unele excepții
3. da, cu unele observații

Interesul publicului față aceste subiecte este firesc având în vedere pandemia de COVID – 19, precum și faptul că la 12 aprilie 2020, în România au fost raportate 812 de cazuri de infectare a cadrelor medicale cu virusul SARS-CoV-2, iar mai multe cadre medicale și-au prezentat demisia.

Una dintre principalele cauze ale infectării personalului medical cu noul virus SARS-CoV-2 este lipsa echipamentelor individuale de protecție corespunzătoare.

Prin urmare, întrebările firești care intervin în această situație și pe care le vom aborda sunt:

1. care sunt implicațiile legale ale infectării cu virus SARS-CoV-2 a personalului medical?
2. poate personalul medical refuza acordarea asistenței medicale?
3. poate personalul medical să-și dea demisia în perioada stării de urgență?

COVID – 19 – boală profesională?

Majoritatea medicilor specialiști și toți medicii rezidenți desfășoară activități medicale în sistemul public de sănătate și/sau în sistemul privat în regim salarial (1). Ceea ce presupune că, în cazul lor, sunt incidente prevederile Codului Muncii și a Legii nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă.

Conform Codului Muncii, salariatul (în acest caz personalul medical) are dreptul la securitate și sănătate în muncă. Colateral, angajatorul (în speță, unitatea de sănătate publică care angajează personal medico- sanitar) are obligația de a asigura sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă, inclusiv obligația să asigure toți salariații pentru risc de accidente de muncă și boli profesionale (2).

Una dintre modalitățile prin care angajatorul își îndeplinește această obligație constă în asigurarea echipamentelor individuale de protecție (3) precum și în acordarea unui echipament individual de protecție nou, în cazul degradării sau al pierderii calităților de protecție. Această obligație a unităților sanitare este consacrată și la nivelul Contractului colectiv de muncă (4), care stabilește că echipamentul de protecție se asigură obligatoriu de către angajator în cantitatea și de calitatea necesare asigurării unei asistențe medicale corespunzătoare. Spre exemplu, norma cu privire la echiparea personalului SMURD (5), stabilește expres că articolele de echipament special de protecție se asigură gratuit de către angajator (6).

Mai mult decât atât, pentru a se considera îndeplinită obligația unităților de sănătate publică, echipamentul trebuie să fie adecvat pentru activitatea prestată, în concret, de către personalul medical.

Prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 555/2020 (7) au fost stabilite recomandări de folosire a echipamentului individual de protecție care trebuie utilizat în contextul pandemiei COVID – 19, în funcție de secție, personal și tipul de activitate. Spre exemplu, echipamentul personalului medical care efectuează proceduri generatoare de aerosoli la pacienți COVID – 19 constă în mască N95 sau FFP2 standard sau echivalent, halat de unică folosință peste care se pune șorț/combinezon, mănuși, protecția ochilor. Neobservarea de către angajator a acestei obligații poate determina un accident care să se soldeze cu decesul sau vătămări ale organismului, salariatului ce pot lua forma unei boli profesionale sau accident de muncă.

Prin boală profesională înțelegem: afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă (s.n.). Infectarea unui cadru medical cu virusul SARS-CoV-2 la locul de muncă reprezintă un caz de boală profesională (8), ce atrage incidența prevederilor legale specifice.

Cum angajatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat, infectarea unui cadru medical cu virusul SARS-CoV-2 ca urmare a prestării activității profesionale în condiții improprii (e.g. fără un echipament individual de protecție corespunzător), atrage răspunderea patrimonială a unității de sănătate publică pentru daunele cauzate de boala profesională (e.g. cheltuieli de spitalizare, despăgubiri pentru incapacitatea temporară de muncă, acoperirea costurilor tratamentului).

Poate personalul medical refuza acordarea asistenței medicale?

O altă problemă abordată în această perioadă este dacă personalul medical poate sau nu să refuze acordarea asistenței medicale?

Conform prevederilor legale (9), medicul sau asistentul medical au obligația de a acorda asistență medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient.

Medicul, asistentul medical/moașa, angajați ai unei instituții furnizoare de servicii medicale, au obligația acordării asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituției, potrivit reglementărilor legale. Relația între pacient și medic poate fi întreruptă numai în următoarele situații:

1. odată cu vindecarea bolii;
2. de către pacient;
3. de către medic, în următoarele situații:

• • i. atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obținute, care justifică asistența altui medic cu competențe sporite;
  • ii. pacientul manifestă o atitudine ostilă și/sau ireverențioasă față de medic.

Prin urmare, medicul sau asistentul medical nu pot refuza acordarea asistenței medicale/îngrijirilor pacienților suspecți sau infectați cu virusul SARS-CoV-2 pe motiv că ar exista riscul infectării.

Obligativitatea acordării asistenței medicale a fost reiterată și la art. 4 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 555/2020, potrivit căruia: toate unitățile sanitare din sistemul public și privat au obligația asigurării acordării îngrijirilor medicale tuturor pacienților […]. Refuzul acordării asistenței medicale poate atrage răspunderea cadrelor medicale pe trei paliere:

• răspundere disciplinară în temeiul art. 450 din Legea nr. 95/2006;
• răspundere civilă pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea obligativității acordării asistenței medicale, conform art. 653 alin. (3) din Legea nr. 95/2006;
• răspunderea penală, cu privire la acest tip de răspundere, menționăm că nu am identificat o infracțiune specială cu asemenea element material. Totuși, nu putem exclude că anumite fapte concrete sunt susceptibile de a fi calificate drept abuz în serviciu sau neglijență în serviciu.

Cu toate acestea, personalul medical nu este ținut responsabil pentru daunele și prejudiciile produse pacienților în exercitarea profesiei când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și sanitare folosite.

Prin urmare, deși personalul medical nu poate refuza acordarea asistenței medicale pe motiv că există riscul infectării, ei nu sunt responsabili pentru daunele sau prejudiciile cauzate pacienților determinate de condițiilor de muncă, dotării insuficiente cu echipament sau infecțiilor nosocomiale (e.g. virusul SARS- CoV-2).

Poate personalul medical să-și dea demisia în perioada stării de urgență?

Demisia reprezintă actul unilateral de voință a salariatului (în cazul dat a medicului/asistentului medical) care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului (unității medicale) încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

Are unitatea medicală dreptul de a refuza demisia? Nu, conform prevederilor din Codul Muncii (10) și din Contractul colectiv de muncă (11) angajatorul are obligația să înregistreze demisia. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloc de probă.

Mai mult decât atât, salariatul poate demisiona fără preaviz conform art. 81 alin. (8) din Codul muncii dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractual individual de muncă, or după cum am prezentat mai sus, una dintre obligațiile angajatorului este asigurarea securității și sănătății în muncă.

Însă, dreptul personalului medical de a demisiona fără preaviz în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii a fost afectat substanțial/cenzurat prin Decretul Președintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Decretul prevede că art. 81 alin. (8) din Codul muncii, care reglementează dreptul salariatului de a demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își respectă obligațiile asumate prin contractul individual de muncă, nu se aplică, printre altele, personalului încadrat în unități sanitare sau de asistență medico- socială pe durata stării de urgență. Mai mult decât atât, Decretul nr. 240/2020 aduce modificări și asupra modului de curgere a termenului de preaviz, în cazul demisiilor deja depuse. Așadar, de la intrarea în vigoare a Decretului nr. 240/2020 (15 aprilie 2020), termenele de preaviz nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă, se suspendă pe întreaga durată a stării de urgență.

Este aceasta o măsură care nu afectează substanța însăși a dreptului la demisie așa cum clamează preambulul Decretului nr. 240/2020 că nu ar face?

Credem că răspunsul care se impune este unul negativ în particular în cazurile în care angajatorii – spitale nu pot pune la dispoziție mijloacele necesare de protecție a personalului medical. În concret, contractul individual de muncă pentru personalul medical care și-a depus demisia și care se afla în termen de preaviz la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020 va înceta numai după încetarea stării de urgență și împlinirea termenului de preaviz suspendat.

Având în vedere principiul neretroactivității legii, Decretul nr. 240/2020 nu își va produce efecte asupra contractelor individuale de muncă care au încetat ca urmare a demisiei personalului medical și în cazul cărora (i) nu a existat un termen de preaviz (conform art. 81 alin. (8) din Codul muncii) sau (ii) termenul de preaviz este împlinit la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020. Prin urmare, de la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020 cadrul medical își poate prezenta demisia, curgerea termenului de preaviz fiind suspendată pe durata stării de urgență, urmând ca efectele demisiei și anume, încetarea contractului de muncă să aibă loc abia după încetarea stării de urgență și împlinirea termenului de preaviz suspendat.

---

Note:

(1) Art. 386 alin. (3) și (4) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății

(2) Art. 179 din Codul Muncii

(3) Art. 13 lit. r) din Legea 319/2006 a sănătății și securității în muncă

(4) Art. 85 din Contractul colectiv de muncă la Nivel de Sector Bugetar Sănătate pe anii 2019-2021, înregistrat la M.M.J.S.-D.D.S. sub nr. 1206 din data de 4.11.2019 („Contractul colectiv de muncă”)

(5) Norma privind echiparea personalului medical, paramedical și civil din cadrul serviciilor mobile de urgență, reanimare și descarcerare, precum și regulile pentru aplicarea acestora din 19.12.2008,

(6) Art. 3 din Norma privind echiparea personalului medical, paramedical și civil din cadrul serviciilor mobile de urgență, reanimare și descarcerare, precum și regulile pentru aplicarea acestora din 19.12.2008

(7) Ordinul nr. 555/2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19, a Listei spitalelor care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I și în faza a II-a și a Listei cu spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți cu virusul SARS-CoV-2

(8) A se vedea Anexa nr. 22 la Norma metodologică de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 din 11 ianuarie 2006 coroborat cu prevederile Directivei 2000/54/CE

(9) Art. 663 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății

(10) Art. 81 alin. (2) din Codul Muncii

(11) Art. 64 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă

Context

Ca urmare a pandemiei COVID-19, activitatea instanțelor judecătorești a fost grav afectată. În această perioadă se discută intens despre digitalizarea justiției, ca unica soluție pentru a nu bloca justiția și a respecta în același timp regulile de sănătate publică, ocrotind eficient participanții la actul de justiție.

Cu toate că oralitatea este un concept fundamental al justiției penale, în situații excepționale precum perioada stării de urgență, considerăm că desfășurarea procedurilor judiciare prin intermediul unor platforme digitale reprezintă o soluție viabilă care să asigure judecarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Organizația Fair Trials a publicat recent un Ghid pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în judecarea cauzelor pe durata pandemiei COVID-19.

Fair Trials acționează ca un centru de expertiză în privința respectării dreptului la un proces echitabil, bazându-se pe un personal cu experiență, cu sediul la Londra, Bruxelles și Washington D.C., care lucrează în parteneriat cu cei mai buni experți locali din mai multe regiuni.

S-a argumentat că de regulă, inculpații ar trebui să poată participa la procedurile judiciare în persoană și de cele mai multe ori este crucial să fie prezenți fizic în sala de judecată în timpul procesului. Absența inculpaților din sala de judecată subminează serios capacitatea lor de a participa eficient la procedurile de justiție penală și exercitarea dreptului la apărare.

Chiar și în aceste situații extreme și neobișnuite, ar trebui să existe o preferință puternică pentru ca procedurile judiciare să fie desfășurate personal pentru a proteja drepturile inculpaților.

Procesele penale neurgente, în special, nu ar trebui să aibă loc dacă inculpatul nu poate fi prezentat fizic în instanță din motive de sănătate publică. Cu toate acestea, sistemele de justiție penală trebuie să continue să funcționeze în timpul acestei crize globale de sănătate, iar instanțele vor trebui să apeleze la audieri la distanță pentru a trata probleme urgente și să prevină o întârziere fără precedent a cazurilor care ar putea dăuna administrării eficiente a justiției in viitor.

S-a susținut că atunci când se stabilește dacă o ședință de judecată ar trebui să aibă loc sau nu de la distanță, ar trebui să se țină seama, printre altele, de următorii factori:

• durata întârzierilor și impactul lor probabil asupra drepturilor inculpaților (în special în cazul în care inculpatul se află în arest preventiv este probabil să fie prelungit);
• natura audierii, inclusiv:
  • complexitatea cazului și problema abordată;
  • nevoia de a cita martori; și
  • impactul probabil al audierii asupra drepturilor inculpatului (de exemplu, dacă pune inculpatul în pericol de privare de libertate);
• disponibilitatea și calitatea echipamentelor și sistemelor utilizate pentru comunicare între instanță și inculpat; și
• existența unor deficiențe sau a altor factori care ar putea afecta în mod negativ capacitatea inculpatului de a participa eficient la procedurile judecătorești.

În cazul în care există justificări puternice care impun utilizarea procedurilor de justiție la distanță, audierile la distanță ar trebui să aibă loc doar dacă există garanții adecvate în vigoare, care nu afectează  dreptul la un proces echitabil.

Ghidul conține o serie de recomandări cu privire la următoarele aspecte:

1. Dreptul de a fi asistat de avocat:

A.  Pentru inculpații privați de libertate

• Toate penitenciarele și spațiile de detenție ar trebui să dispună de facilități adecvate pentru a se asigura că toți deținuții au acces eficient și frecvent la telefoane (și la alte forme permise de comunicare la distanță). Această măsură poate include actualizarea sau creșterea numărului de echipamente pentru a face față cererii crescute.
• Închisorile și locurile de detenție ar trebui să urmărească punerea la dispoziția inculpaților a unor instalații de conferință video.
• Ar trebui respectate foarte strict confidențialitatea sau comunicările inculpat-avocat. Inculpații ar trebui să aibă acces la spații sigure pentru discuții confidențiale, strategia de apărare discutată cu avocatul să nu ajungă la cunoștința personalului auxiliar al închisorii sau organelor de poliție. Canalele de comunicare ar trebui să fie sigure, astfel încât apelurile să nu poată fi interceptate sau înregistrate.
• În cazul în care există restricții privind corespondența client-avocat (inclusiv, de exemplu, frecvența și durata apelurilor telefonice), acestea ar trebui să fie relaxate semnificativ pentru a compensa reducerea vizitelor legale în persoană.
• Utilizarea telefoanelor (și a altor forme permise de comunicare la distanță) ar trebui să fie pusă la dispoziția gratuită a deținuților atunci când comunică cu avocații lor.

B. Înainte, în timpul și după audierea în fața instanței

• Inculpaților ar trebui să li se acorde suficient timp înainte, în timpul și după audierile judecătorești pentru a-și consulta avocații.
• Instanțele ar trebui să fie dotate cu facilități adecvate care să permită conferințe video confidențiale sau apeluri telefonice între avocații apărării și inculpați, fără presiuni de timp. Acestea ar putea include spații separate în instanțe cu echipamente de videoconferință pentru consultările avocați-inculpați.
• Inculpaților trebuie să li se ofere accesul în camere sau zone sigure, înainte, în timpul și după audieri, unde pot comunica cu avocații lor în mod confidențial.

2. Dreptul de a participa efectiv la procedura judiciară

• În cazul în care un inculpat nu este reprezentat în cadrul unei audieri la distanță, judecătorii, procurorii sau personalul instanței (după caz) ar trebui să îl asiste în mod proactiv pe inculpat pentru a se asigura că are acces la asistență juridică.
• Normele de eligibilitate a asistenței judiciare ar trebui revizuite pentru a se asigura că niciun inculpat care participă la audieri la instanță de la distanță nu este reprezentat din motive financiare.
• Echipamentele video trebuie să simuleze cât mai autentic participarea din cadrul sălilor de judecată. Inculpații ar trebui să poată avea o vedere completă a sălii de judecată și să poată observa toți participanții prezenți în sala de judecată.
• În cazul în care audierile la distanță implică depunerea sau revizuirea probelor, inculpatului ar trebui să i se ofere acces la facilități care să îi permită să inspecteze și să prezinte probe în timpul audierii.
• Echipamentele și sistemele de comunicații utilizate pentru audieri la distanță ar trebui să ofere continuu sunet și video de o calitate decentă.
• Audierile trebuie oprite în cazul în care conexiunea este întreruptă și să continue doar după rezolvarea problemei.
• Asistența tehnică ar trebui să fie disponibilă cu ușurință la instanțe și în spațiile de detenție pentru a remedia defecțiunile care afectează calitatea și fiabilitatea comunicațiilor audio-vizuale.
• Inculpații trebuie să poată contacta confidențial avocatul în timpul procedurii pentru a cere clarificări sau pentru a conferi primi instrucțiuni privind strategia de apărare.

3. Accesul la dosar

• Inculpaților și avocaților apărării ar trebui să li se ofere accesul la dosarele de caz într-un mod care să permită inculpaților să își exercite dreptul de apărare în mod efectiv.
• Inculpaților trebuie să li se ofere acces fizic sau electronic la dosarul cauzei, gratuit.

4. Respectarea prezumției de nevinovăție

• Inculpații aflați în detenție ar trebui să fie prezentați în îmbrăcăminte adecvată pentru audierile din instanță și ar trebui să li se ofere acces la facilitățile care să le permită să poarte îmbrăcăminte adecvată.
• Inculpații ar trebui să fie prezentați în timpul audierilor video cu un fundal neutru, care să nu sugerează că au fost privați de libertate.

Concluzii

Digitalizarea proceselor penale reprezintă un subiect care trebuia să se afle sub lupa atenției publice, indiferent de existența sau nu a pandemiei COVID-19.

Considerăm că digitalizarea procesului penal reprezintă o necesitate și un demers normal în evoluția sistemului de justiție. Este lăudabilă inițiativa Tribunalului București de introducere a posibilității desfășurării ședințelor de judecată prin videoconferință. Susținem demersurile instanțelor în această direcție, demersuri care trebuie să aibă în vedere desfășurarea procesului în condiții tehnice optime și în același timp respectarea drepturilor persoanelor participante la procedurile judiciare.

Cu toate acestea, având în vedere pionieratul digitalizării actului de justiție, vocile care susțin digitalizarea accelerată a procesului penal trebuie să acorde o atenție sporită respectării dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, indiferent de modalitatea și circumstanțele desfășurării procedurilor judiciare penale.

Una din provocările multor proiecte imobiliare a fost și rămâne cea a drumurilor de acces și modalitățile prin care construirea și ulterior utilizarea acestora pot fi transpuse din punct de vedere juridic în relația cu autoritățile publice. Deși este o constantă necesitate pentru orice bună dezvoltare imobiliară, aceste aspecte nu beneficiază de o reglementare legală specifică, depinzând astfel, de multe ori, de creativitatea sau interpretarea avocaților, dar și de disponibilitatea autorităților publice de a găsi soluții practice în lipsa unor soluții clare în legislație.

Situația cu care ne confruntăm este de obicei următoarea: investitorul vrea să realizeze un nou proiect (de retail, birouri, rezidențial, logistică etc., orice proiect nou având nevoie de acces la drumul public corespunzător volumului de trafic generat) și pentru acesta trebuie să construiască drumul de acces fie pe terenul său, fapt care ar putea implica si lărgirea drumului public cu benzi de decelerare / accelerare și/sau un eventual sens giratoriu, fie pe terenul autorității publice locale (de exemplu, pe un fost drum de exploatare în cazul terenurilor din intravilanul extins).

Legea nu îi oferă în schimb investitorului soluția prin care să poată, în prima ipoteză, să se asigure că la finalul lucrărilor drumul de acces devine un drum public sau, în a doua ipoteză, să construiască pe terenul primăriei. Discuția este bazată pe faptul că, de cele mai multe ori investitorii sunt dispuși să suporte toate costurile de construire ale accesului, căci altfel nu ar putea să își dezvolte proiectul din punct de vedere urbanistic și nici să îl comercializeze într-un mod satisfăcător.

În lipsa unei reglementări care să stabilească modalitățile de cooperare între investitor și autoritățile publice pentru realizarea, pe costul investitorului, a unor astfel de drumuri, care în final să fie clasificate drept drumuri publice, în practică s-au aplicat diverse mecanisme bazate pe prevederi legale generale din Codul Civil sau din Legea administrației publice locale (acum Codul administrativ).

Drumuri construite pe terenul investitorului

Pentru o lungă perioadă de timp, varianta cea mai des întâlnită în cazul drumurilor construite pe terenul investitorului a fost aceea a donației drumului către primăria locală după finalizarea lucrărilor de construire. Cu toate acestea, din cauza faptului că o astfel de operațiune necesită atât aprobarea donației prin hotărâre de consiliu local, cât și semnarea contractului de donație (sau a acceptării donației) de către primar, în multe cazuri unele oferte de donație de drumuri făcute de investitori nu au ajuns să fie efectiv acceptate de către autoritățile locale.

Cu nota că, în cazul donațiilor către stat (e.g. în cazul sensurilor giratorii construite pe un DN), donația ar trebui aprobată prin hotărâre de guvern.

O alternativă propusă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a fost renunțarea investitorului la dreptul de proprietate în favoarea autorității locale printr-o declarație autentică notarială înregistrată la Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Cu toate acestea, nici această variantă nu presupune automat transferul drumului către autoritatea locală și transformarea acestuia în drum public, deoarece dobândirea dreptului de proprietate rămâne o opțiune a autorității ce trebuie să adopte o hotărâre de consiliu local în acest sens.

În lipsa unei variante viabile pentru a putea conferi drumului construit de ei regimul de drum public, unii investitori și-au menținut proprietatea asupra drumului (corelativ cu administrarea și întreținerea sa) dar i-au atribuit un regim de drum de utilitate privată deschis circulației publice.

Drumuri construite pe terenul primăriei

În acest caz, una dintre variantele aplicate în practică este încheierea unui contract de asociere între autoritatea locală și investitorului privat în baza căruia acesta din urmă construiește drumul integral pe costurile sale, urmând ca la finalizarea lucrărilor primăria să efectueze formalitățile necesare pentru clasificarea ca drum public. În limbaj informal, investitorul „donează” lucrările și costurile de construire.

Aceste contracte de asociere nu beneficiază însă de un cadrul legal special, ci au fost bazate pe prevederi punctuale din Legea administrației publice locale, care nu conțin o indicație expresă cu privire la aplicarea respectivelor prevederi pentru realizarea unor drumuri publice. În aceste condiții, unele din părțile vizate (fie investitori, fie autorități) pot avea reticențe cu privire la caracterul adecvat al acestor asocieri, deși pe fond, în cele mai multe cazuri, încheierea acestor contracte de asociere nu ascunde nimic ilicit sau de rea credință ci sunt bazate doar pe intenția de a reglementa legal construirea unui drum public pe costul unui investitor privat.

În aceste condiții, rămâne o necesitate adoptarea unui act normativ special care să reglementeze condițiile în care investitorii pot construi astfel de drumuri, pe costul lor, într-un mod transparent, legal și benefic atât pentru investitorul privat cât și pentru comunitatea locală.

Până atunci, este benefică inițiativa unor autorități locale (e.g. Consiliul Local Cluj-Napoca) care reglementează astfel de situații prin hotărâri de consiliu local – privind, de exemplu, condițiile în care drumuri de utilitate privată pot fi dobândite de primărie, devenind drumuri publice.