Special publication: Law firms in labour law 2021

New business models require suitable structures, targeted training concepts and HR work that supports strategy. HR is challenged to develop new and forward-looking answers. Here, good advice will not infrequently be needed. The now 11th edition of this compendium will support you in choosing an employment law advisor.

Click here to download the full issue of personal magazin plus (06.21) – available in German only.

Romanian Kurzarbeit scheme

Short history of the Romanian Kurzarbeit scheme

The Romanian Kurzarbeit scheme has a short and tumultuous history which began in august 2020 by the adoption of Government Emergency Ordinance no. 132/2020 on support measures for employees and employers in the context of the spread of COVID-19 and the stimulation of employment growth (“GEO no. 132/2020”).

Following the adoption of GEO no. 132/2020 the Romanian Kurzarbeit scheme was amended several times in a very short time frame (i) first, by the government in early December 2020 by the adoption of Government Emergency Ordinance no. 211/2020 on the extension of enforcement of social protection measures adopted in the context of COVID-19 spread (“GEO no. 211/2020”) and (ii) second, by the parliament just few days after the adoption of GEO no. 211/2020 through Law no. 282/2020 on approving GEO no. 132/2020 (“Law no. 282/2020”).

As expected, the Romanian Kurzarbeit scheme was once again amended this year by the recently enacted Law no. 58/2021 on approving GEO no. 211/2020 and amending GEO no. 132/2020 (“Law no. 58/2021”) which was published in the Official Gazette on 5 April 2021 and went into force on 8 April 2021.

Main takeaways from the newly enacted Law no. 58/2021

1. Reducing the working time

Law no. 58/2021 provides that, subject to a temporary reduction of the working time determined by a state of emergency, alert or siege, the employers are entitled to derogate from the Labour Code provisions during such state of emergency, alert or siege and up to 3 months as of the termination of such state and unilaterally reduce the working time of their employees by up to 80% of the daily, weekly or monthly work as provided for in their employment agreements.

Before Law no. 58/2021 the employers where able to reduce the working time only up to 50% of the daily, weekly or monthly work as provided for in their employment agreements.

2. Involvement of the trade unions or of the employees representatives

Law no. 58/2021 provides that, where there are trade unios or employees representatives, the measure from point 1 above will be taken by the employers only with the prior approval of such trade unios or employees representatives, as the case may be.

Nevertheless, if there are no trade unions or employees representatives then the employers may adopt the measure from point 1 above shortly after simply informing the employees of the measure.

Before Law no. 58/2021 the employers only needed to inform and have consultations with the trade unios or employees representatives before reducing the working time.

3. The minimum period for which the reduced working time applies

Law no. 58/2021 provides that, the reduced working time established for the employees should cover at least 5 consecutive working days out of 30 calendar days, calculated from the first day of the effectiveness of the measure.

Thus, the employers obligation to establish the reduced schedule for the entire month that was in force before the enactment of Law no. 58/2021 was repealed.

4. Communication rules with the employees

Similar to the regime prior to Law no. 58/2021, the new enactment provides that the employers must communicate their decisions to implement the measure from point 1 above to the concerned employees at least 5 days before the effectiveness of the measure.

Furthermore, Law no. 58/2021 provides for another communication rule that did not exist prior to this enactment and which provides that the employers must communicate to the employees at least 24 hours before their effectiveness the following amendments to the employees working schedules:

  • amendment of the employees working schedules determined by an increase in the employers business activities that requires the supplementation of personnel, or
  • amendment of the employees working schedules determined by the need to replace employees which find themselves in impossibility to perform their duties according to their work schedule.

5. Supplementation of the indemnity by the employers

Law no. 58/2021 provides that the employers may supplement the indemnity granted by the state (i.e. 75% of the monthly gross base salary afferent to the hours by which the work schedule was reduced) to the employees affected by the measure from point 1 above with amounts representing the difference until the full gross base salary of the employees without such additional amounts being deductible for the employers.

6. Interdiction to hire new employees/subcontract activities

The interdiction to hire employees who perform identical or similar work, or subcontract activities carried out by the employees whose work was reduced was clarified by Law no. 58/2021 in the sense that the new enactment expressly states that such interdictions are only applicable at the level of the branch, subsidiary or other secondary offices where the measure mentioned at point 1 above was applied by the employers.

Furthermore, Law no. 58/2021 expressly provides that hiring is not forbidden if the employers want to replace the employees whose schedules were reduced in accordance to point 1 above if the termination of such employees employment agreements occurred for one of the following reasons:

  • cases when the employment agreements are rightfully terminated;
  • cases where the employment agreements are terminated for reasons that relate to the employee’s person;
  • cases when the employees resign.

7. Amendment of the condition regarding the turnover

Prior to Law no. 58/2021, the condition regarding the turnover reduction of the employers, necessary for the application of the measure mentioned in point 1 above, was objectively assessed according to the decrease of turnover in the last / penultimate month by at least 10% compared to the same month of the previous year, respectively 2019.

The new enactment changed the assessment of the turnover reduction by reporting it to  the same month or to the monthly average of the turnover from the year prior to the declaration of the state of emergency / alert / siege, respectively 2019.

This change was normal due to the fact that 2019 was the last year without COVID-19 and thus, 2019 should be the reference year when reporting the level of the turnover of an employer who wants to use the kurzarbeit scheme.

8. Update of the relevant norms

Law no. 58/2021 provides that the norms approved by Government Decision no. 719/2020 on the reimbursement of the amounts granted through GEO no. 132/2020 will need to be correspondingly updated by the government within 30 days as of the entry into force of Law no. 58/2021.

Whistleblowing. Noi obligații legale impuse companiilor pentru asigurarea unui mediu de business sănătos

Context. Ce este un whisteblower.

Organizația Transparency International a afirmat recent că în anul 2020, nu se mai poate găsi nicio justificare pentru a lăsa avertizorii de integritate (whisteblowers) neprotejați (1). Mesajul a fost adresat atât autorităților, cât și mediului de afaceri.

Un whistleblower e practic o persoană care oferă informații despre anumite conduite ilegale, incorecte sau lipsite de etică din cadrul unei companii private sau publice.

Prin același comunicat s-a susținut că, ultimele evenimente recent întâmplate la nivel global au arătat că cele mai mari provocări ale societății actuale nu pot fi rezolvate decât dacă sunt denunțate greșeli sau încălcări ale legii și adevărul este expus. Lumea se confruntă cu amenințările combinate ale unei pandemii globale, încălzirii globale, agravate de corupția sistemică.

Spre exemplu, în Wuhan, China, în decembrie anul trecut, dr. Li Wenliang a făcut o raportare cu privire la ceea ce a devenit cunoscut sub numele de COVID-19. El a încercat sa avertizeze oamenii despre acest nou virus, însă a fost amenințat și intimidat de autorități. Dr. Li s-a infectat cu virusul și a murit pe 6 februarie, moment în care lumea se confrunta cu pericolele virusului și perspectivele unei pandemii apărute (2).

Astfel, poate unele din efectele pandemiei COVID-19 ar fi putut fi limitate dacă anumite fapte erau denunțate la timp și se luau măsurile necesare de către autorități.

Recent, la data de 28 aprilie 2020, Comisia pentru valori mobiliare și schimburi americane (SEC) a anunțat oferirea unei recompense de peste 18 milioane de dolari unui denunțător ale cărui informații semnificative au generat o sesizare a autorităților care a dus la o anchetă penală importantă. Denunțătorul a raportat în mod repetat problema către organele interne ale companiei înainte de a contacta SEC (3).

Toată comunitatea internațională subliniază importanța whistleblowerilor în contextul în care în aceste momente reacția angajatorilor și a autorităților împotriva infracționalității trebuie să fie foarte rapidă pentru a avea efectele scontate.

În octombrie 2019, Consiliul European a aprobat Directiva (4) Uniunii Europene pentru protecția persoanelor care raportează anumite fapte infracționale.

Directiva a fost creată ca răspuns la o serie de scandaluri descoperite și făcute publice în ultimii ani de către denunțători, inclusiv scandalul Cambridge Analytica cât și Panama Papers, care au evidențiat lipsa de protecție pentru cei care încearcă să expună infracțiunile corporative în interesul public.

Obligațiile companiilor private

Directiva introduce un sistem de raportare pe trei niveluri.

Practic, companiile private vor fi obligate să se conformeze acestei Directive, fiind necesar să asigure canale de comunicare sigure și anonime pentru a proteja whistleblowerii.

Se dorește ca organizațiile să furnizeze informații clare, ușor accesibile și transparente despre canalele de raportare pentru a promova – și nu a descuraja – raportarea.

Termenul limită până la care România va trebui să transpună directiva în legislația internă se împlinește în cursul anului 2021. Credem și sperăm că acest termen nu va fi depășit întrucât recent România a fost amendată cu 3 milioane de euro pentru netranspunerea în termen a unei alte directive a UE privind spălarea banilor.

Conform directivei companiile vor fi obligate, printre altele, să:

a) asigure canale pentru primirea raportărilor care sunt concepute, instituite și gestionate în condiții de siguranță, astfel încât să fie protejată confidențialitatea identității persoanei care efectuează raportarea și a oricărei părți terțe menționate în raportare și să se împiedice accesul la comunicări al personalului neautorizat;

b) să confirme primirea raportării, către persoana care efectuează raportarea, în termen de șapte zile de la primire;

c) să desemneze o persoană sau un departament imparțial, pentru întreprinderea unor acțiuni subsecvente raportărilor, care va menține comunicarea cu persoana care face raportarea și, dacă este cazul, care va solicita informații suplimentare de la aceasta și îi va transmite un feedback;

d) să ofere un feedback și să răspundă raportărilor avertizorilor și să întreprindă acțiuni subsecvente acestor raportări în termen de maxim 3 luni.

În ceea ce privește asigurarea canalelor de raportare, companiile vor avea obligația să introducă un sistem de raportare pe trei niveluri:

(i) în primul rând, angajații ar trebui să utilizeze canale interne pentru denunțarea unor comportamente neconforme, pentru ca angajatorul sa ia măsurile necesare,

(ii) al doilea nivel va permite angajaților sa raporteze faptele direct „autorităților competente” la nivelul UE sau al statelor membre, iar

(iii) al treilea nivel le permite denunțătorilor să transmită public sesizările prin intermediul mass-media sau prin alte mijloace.

Cine sunt companiile care vor trebui să implementeze aceste canale de raportare pentru whistlebloweri?

Toate companiile cu peste 50 de angajați sau cu peste 10 milioane de euro cifră de afaceri anuală vor fi obligate să stabilească canale de raportare interne adecvate. Companiile cu 250 sau mai mulți angajați vor fi obligate să se conformeze în termen de doi ani de la adoptarea directivei, odată cu intrarea în vigoare a legislației naționale prin care sunt transpuse aceste obligații, pe când companiile cu între 50 și 250 de angajați au ca termen încă doi ani după transpunere pentru a se conforma.

Ce persoane vor fi protejate de noua legislație?

Directiva protejează o gamă largă de persoane – în esență orice persoană care lucrează în sectorul public sau privat, care ar putea deține informații despre o încălcare a legii într-un context legat de munca.

Raportările pot viza încălcări are dreptului UE, inclusiv în ceea ce privește spălarea banilor și impozitarea companiilor, protecția datelor personale, protecția intereselor financiare ale Uniunii, siguranța produselor alimentare, protecția mediului sau securitatea nucleară.

Prin urmare, cei protejați sunt (printre alții): angajați, funcționari publici, angajați independenți, voluntari, cursanți, membri neexecutivi și acționari.

Protecția se aplică și celor a căror relație de muncă încă nu a început, cum ar fi persoane care se află în stadiul unor negocieri precontractuale sau chiar situații unde s-a terminat contractul de muncă.

De asemenea, sunt protejate și persoanele care îi ajută pe cei care aleg să vorbească despre nereguli, de exemplu colegii sau rudele care ar putea fi afectate de o divulgare.

Există sancțiuni pentru neconformarea companiilor?

Directiva UE include si detalii despre sancțiuni. Companiile care obstrucționează raportarea sau încearcă să o obstrucționeze se vor confrunta cu sancțiuni.

Același lucru se aplică în cazul în care companiile nu păstrează confidențialitatea identității denunțătorului.

Măsurile de represalii împotriva denunțătorilor vor fi, de asemenea, pedepsite.

Urmează ca legea națională să stabilească în concret care vor fi aceste sancțiuni și cum se vor aplica de la caz de la caz fiecărei companii care nu se conformează acestor prevederi.

Recomandări

Adoptarea și implementarea unui sistem de whistleblowing nu reprezintă doar o recomandare pentru mediul privat, ci va deveni în scurt timp și o obligație legală pentru evita sancțiuni patrimoniale majore.

Deja, mai multe state din UE s-au conformat prevederilor directivei. Recent a fost anunțată o propunere de lege privind protecția denunțătorilor de către Suedia. Legea propusă impune organizațiilor să ofere un canal de raportare pentru ca oamenii să tragă un semnal de alarmă cu privire la comportamentele incorecte pe care le suspectează legate de organizație (5).

Un sondaj (6) recent a arătat că multe dintre companiile din state precum Franța, Germania sau Elveția iau deja diverse măsuri pentru prevenirea sau identificarea acțiunilor ilegale sau ne etice într-o fază incipientă.

Raportat la celelalte state europene, sondajul a arătat că aproape 60% dintre companiile intervievate au implementat un sistem de whistleblowing, canale de raportare, prin care denunțătorii pot raporta comportamente incorecte sau suspecte.

Companiile mari, inclusiv băncile și companiile de asigurări, s-au arătat cele mai preocupate să implementeze aceste canale de Raportări.

Există diverse motive pentru companii pentru a introduce un sistem de whistleblowing. Acestea includ dorința de a evita pierderile financiare ori îmbunătățirea imaginii etice și morale a companiei.

Același sondaj a arătat că, în 2018, aproximativ o treime dintre companiile chestionate au reușit să recupereze mai mult de 60% din pierderile financiare totale datorită sistemului de whistleblowing. Proporția pierderilor financiare relevate de acest sistem nu este influențată numai de comunicare, dar crește și odată cu extinderea publicului țintă al sistemului de whistleblowing.

Dincolo de orice obligație legală, în experiența noastră, am constatat că, implementarea unor canale eficiente de comunicare pentru membrii unei companii, care au cunoștință despre anumite fapte ce ar putea constitui infracțiuni, prezintă, pe lângă avantajul evident al recuperării sau evitării unui prejudiciu adus companiei prin comportamentul neconform (spre exemplu prin reținerea unor circumstanțe atenuante pentru companie legate de implementarea și încurajarea efectivă a utilizării unui sistem de whistleblowing) și o multitudine de avantaje nepatrimoniale. Acestea includ o mai bună înțelegere a conformității de către angajați, consolidarea imaginii etice și morale a unei companii, precum și promovarea unei conduite adecvate.

Așadar, având în vedere că directiva instituie un set minim de obligații, este deja recomandabilă și în curând obligatorie adoptarea unor politici prin care se implementeze sisteme de whisteblowing eficiente, care să se adreseze tuturor membrilor companiei și să vizeze un spectru cât mai larg de conduite neconforme, pentru că efectele benefice ale unui astfel de pachet se întind dincolo de evitarea unei sancțiuni patrimoniale semnificative impuse de autorități.

Articol semnat de Amalia Gogoci, Senior Associate și Adrian Șandru, Associate


Note de subsol:

(1) Comunicat de presă Transparency International, disponibil la: https://www.transparency.org/en/news/world- whistleblowing-day-in-2020-there-can-be-no-excuses-for-leaving-whistleblowers-unprotected#.
(2) A se vedea https://www.bbc.com/news/world-asia-china-51403795.
(3) A se vedea https://www.sec.gov/news/press-release/2020-98.
(4) Directiva (UE) 2019/1937 din 23 octombrie 2019 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, disponibilă la: www.eur-lex.europa.eu.
(5) A se vedea https://www.regeringen.se/rattsliga-dokument/statens-offentliga-utredningar/2020/06/sou-202038/.
(6) A se vedea studiul Whistleblowing Report 2019 realizat de EQS Group AG împreună cu Chur University of Applied Sciences, disponibil la: https://www.eqs.com/

Cine ar trebui sa fie îngrijorat de înființarea Parchetului European?

Context

Peste doar câteva luni (data oficială este noiembrie 2020) va fi operațional Parchetul European. Noua instituție a Uniunii Europene are ca scop declarat combaterea eficientă a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii și a infracțiunilor indisolubil legate de acestea.

Într-un raport recent (1) al GRECO (Grupul Statelor împotriva Corupției) a fost preluat un articol al procurorului șef european, Laura Codruța Kovesi, care a declarat că Parchetul European are potențialul de a schimba complet paradigma în domeniul justiției penale, fiind o instituție orientată spre rezultate.

Procurorul șef european a mai susținut cu altă ocazie că Parchetul European își va începe activitatea având în lucru 3000 de cauze, urmând ca anual să fie înregistrate aproximativ 2000 de cauze noi (2).

Pentru a avea o imagine completă cu privire la impactul pe care Parchetul European îl va avea asupra persoanelor fizice sau juridice din România mai trebuie menționat că România este clasată pe primul loc în Uniune la fraudarea fondurilor europene (3), aspect care se va reflecta cu siguranță și în activitatea intensificată a Parchetului European, în legătură cu fraudele sau actele de corupție asociate fondurilor europene de pe teritoriul României.

Activitatea Parchetului European

Potrivit competenței sale, Parchetul European (EPPO) va investiga, urmări penal și trimite în judecată pe autorii, complicii sau instigatorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii [prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371]. În acest sens, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea penală în cadrul instanțelor din statele membre, până la finalizarea cazului.

În legislația din România, infracțiunile care vor fi investigate de Parchetul European se regăsesc cu precădere în Secțiunea 41 din Legea nr. 78/2000 (cele privind fraudarea fondurilor europene), în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale ori infracțiunile de corupție reglementate în Codul Penal (cum ar fi luarea de mită, darea de mită sau traficul de influență) sau deturnarea de fonduri incriminată tot în Codul Penal.

Fără a realiza o analiză tehnică și exhaustivă a infracțiunilor care vor intra în sfera de competență a Parchetului European, este important de reținut că acesta va investiga o paletă largă de infracțiuni, pornind de la cele clasice de fraudare a fondurilor UE, la cele de evaziune fiscală sau corupție, fiind competent însă să investigheze orice infracțiune legată în mod indisolubil de acestea (sintagmă folosită de Regulamentul privind Parchetul European, fără însă a fi definită).

Astfel, se așteaptă ca în România, multe dintre infracțiunile care până acum era investigate de Direcția Națională Anticorupție (DNA) să fie preluate și anchetate de noua instituție unională a Parchetului European, specializată și concentrată pe tragerea la răspundere a persoanelor care le comit.

Anchetarea acestor infracțiuni va fi diferită de anchetele clasice de pe teritoriul României, desfășurate până acum de DNA, întrucât chiar procurorul șef european, împreună cu alți procurori europeni (formând Camerele permanente), vor coordona investigațiile și vor lua decizii punctuale cu privire la desfășurarea fiecărei anchete. Mai mult, există situații în care dacă persoanele anchetate reclamă încălcarea unor drepturi sau existența unui conflict de competență, procedura de soluționare a acestui diferend poate fi atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene având sediul la Luxemburg.

În contextul participării în cadrul unei conferințe dedicată Parchetului European, la finalul anului trecut în Germania, am discutat împreună cu alți avocați specializați în drept penal european și magistrați din alte state membre despre particularitățile investigațiilor desfășurate de către Parchetul European și despre nevoia de adaptare la efectuarea unei anchete cu un pronunțat caracter transfrontalier (4).

Pe cine interesează înființarea Parchetului European?

Prin prisma participației penale și a plajei de infracțiuni care vor intra sub competența Parchetului European, orice persoană ar putea fi subiectul unei investigații a acestuia. Cu toate acestea, orice persoană sau companie (fie că e vorba despre un startup sau o companie multinațională) care gestionează sau dorește să obțină finanțare prin fonduri europene poate fi vizată.

Se discută mult în aceste zile despre fondurile europene de dezvoltare regională, fondurile social europene, fondurile de coeziune sau fondurile europene agricole pentru dezvoltare rurală. Indiferent de tipul de fonduri care este vizat a fi obținut prin granturi sau contracte încheiate de instituțiile UE, persoanele fizice și firmele care urmăresc obținerea de fonduri trebuie să aibă în vedere că neregulile în obținerea și gestionarea acestora atrag competența Parchetului European.

Granturile oferă un sprijin direct, pe când celelalte programe care se bazează pe oferirea de fonduri europene sunt gestionate de instituții la nivel de național. Chiar dacă fondurile obținute sunt gestionate de instituții ale statului român, atâta timp cât proveniența fondurilor este de la Uniunea Europeană, vor fi incidente toate reglementările privind controalele și sancțiunile pentru gestionarea fondurilor europene.

Așadar, fie că vorbim despre IMM-uri, ONG-uri, tineri sau agricultori care urmăresc obținerea de fonduri europene pentru a-și finanța afacerile, dar și în ceea ce privește persoane juridice sau persoane fizice care gestionează anumite fonduri, toți ar trebui să fie interesați de operaționalizarea, peste doar câteva luni, a Parchetului European.

Recomandări

Având în vedere că Parchetul European va fi funcțional în foarte scurt timp și așa cum procurorul șef european a declarat, această instituție își dorește să obțină rezultate eficiente într-un timp cât mai scurt, se impun două recomandări:

1. Prevenție

Cu toate că în România s-a discutat destul de puțin despre prevenția penală, odată cu efectuarea anchetei de către Parchetul European la standarde europene, cu siguranță și companiile din România (indiferent că sunt IMM-uri sau multinaționale) vor trebui să conștientizeze cât mai rapid importanța dezvoltării și implementării unor politici de prevenție penală. Din activitatea practică, am întâlnit câteva firme românești, filiale ale unor companii din statele membre UE sau Statele Unite ale Americii care aveau implementată noțiunea de prevenție penală la nivelul culturii organizaționale.

Ne referim aici la politicile anticorupție (cunoscute la nivel global drept „Anti-Bribery and Corruption Policy”). Acest tip de politici ar trebui să nu mai reprezinte o necunoscută pentru startup-uri sau orice alt tip de IMM care urmărește obținerea unei finanțări prin fonduri europene, întrucât elaborarea și implementarea unor politici anticorupție eficiente pot evita atragerea răspunderii penale a firmei, putând în final să facă diferența între supraviețuirea afacerii și închiderea acesteia.
2. Reacție

Cu toate că este recomandată de fiecare dată asistența juridică de specialitate cu ocazia participării în cadrul oricărei proceduri judiciare, în cazul unei anchete a Parchetului European ar trebui contactat în cel mai scurt timp un avocat specializat în white collar crime și investigațiile transfrontaliere din mai multe considerente.

În primul rând, faza de debut a anchetei este cea mai importantă în desfășurarea ulterioară și deznodământul acesteia, astfel că este necesar să existe o asistență juridică de specialitate încă din faza incipientă.

În al doilea rând, avocatul care asistă o persoană anchetată de Parchetul European trebuie să cunoască, pe lângă legislația națională, directivele europene privind respectarea dreptului la apărare sau Regulamentul Parchetului European, legislația procesual penală privind cooperarea judiciară internațională și parțial pe cea a altor state membre UE.

Avocatul este cel care trebuie să cunoască toate drepturile persoanei pe care o reprezintă și întinderea acestora, iar în cadrul anchetei Parchetului European situația este complexă.

Am arătat cu altă ocazie (5) că există trei straturi de protecție a persoanelor investigate de Parchetul European: drepturile prevăzute de legislația națională, drepturile instituite de directivele UE din 2010 și drepturile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale și de Convenția europeană a drepturilor omului a Consiliului Europei.

Unei persoane anchetate de Parchetul European, fără a avea parte de asistență juridică de specialitate i-ar fi imposibil să își deceleze drepturile de care beneficiază și să formuleze o apărare efectivă.

Mai mult, efectuarea investigației de către Parchetul European presupune adesea desfășurarea de activități și strângerea de probe de pe teritoriul diferitelor state membre. În această situație este extrem de important ca persoanele investigate să cunoască parțial dreptul statelor în care au fost colectate probele, adică regulile de strângere a probelor, pentru a putea eventual să le conteste în fața instanței și să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.

Or, este aproape imposibil pentru o singură persoană să cunoască în amănunt legislația procesual penal a mai multor state membre ale Uniunii Europene.

De exemplu, noi cei din echipa act, de multe ori am reușit să oferim cea mai eficientă apărare clienților noștri, întrucât fiind parte a rețelei europene de avocați act legal, avem acces instantaneu la expertiza colegilor noștri specializați în white collar crimes de pe teritoriul altor state membre al Uniunii.

Cooperarea dintre avocați la nivelul diferitelor state membre este singura care poate răspunde cooperării judiciare internaționale intensificate între organele investigative ale statelor membre UE.

Așadar, odată cu operaționalizarea Parchetului European va debuta un nou tip de anchetă penală la nivel unional, mult mai complexă decât cele desfășurate în România și cu aspirații mult mai mari de a obține rezultate eficiente, anchete care deși ar trebui să intereseze orice persoană care urmărește obținerea de fonduri europene, nu ar trebui să îngrijoreze nicio persoană care a implementat o politică de prevenție penală eficientă sau care beneficiază de asistență specializată în această materie.

Un material semnat de Adrian Sandru – Associate act | Botezatu Estrade Partners


Note:
(1) A se vedea GRECO, Anti-corruption trends, challenges and good practices in Europe & the United States of America, Mai 2020, disponibil la: https://rm.coe.int/
(2) A se vedea https://euobserver.com/justice/147386.
(3) A se vedea https://business-review.eu/business/legal/olaf-romania-has-the-most-eu-funds-fraud-cases-172359.
(4) A se vedea A. Șandru, Apărarea în viitoarele proceduri ale Parchetului European, disponibil la: https://www.juridice.ro/658681/apararea-in-viitoarele-proceduri-ale-parchetului-european.html.
(5) A se vedea A. Șandru, Drepturile persoanei anchetate de Parchetul European, disponibil la: https://www.juridice.ro/678932/drepturile-persoanei-anchetate-de-parchetul-european.html.

Noi măsuri în domeniul societăților privind organizarea și desfășurarea reuniunilor organelor statutare

În contextul în care autoritățile au impus măsuri care au restrâns gradual circulația persoanelor și care au limitat posibilitatea de a desfășura acțiuni ce presupun reunirea unor grupuri de persoane, a devenit dificil de organizat adunări generale ale acționarilor/asociaților sau ale organelor colegiale de administrare și conducere.

Chiar în condițiile în care starea de urgență va fi ridicată începând cu 15 mai, recomandările sunt deja în sensul în care restricțiile de distanțare socială să fie respectate în continuare.

Guvernul a venit astfel în întâmpinarea societăților care nu au prevăzut prin actul lor constitutiv posibilitatea de a desfășura adunările generale prin corespondență și încurajează societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990 să folosească mijloace legale alternative pentru a-și putea continua și adapta funcționarea la noile realități.

În acest sens, Ordonanța de urgență nr. 62/2020 pentru adoptarea unor măsuri în domeniul societăților, în vederea desfășurării reuniunilor organelor statutare („OUG”), publicată în data de 8 mai 2020, cuprinde aspecte de noutate cu caracter temporar care permit adoptarea de către organele societare de măsuri rapide, fără a fi necesară prezența fizică a membrilor acestora.

1. Modalități de convocare a adunărilor generale

Potrivit OUG, adunările generale ale acționarilor/asociaților pot fi convocate prin:

a) modalitățile legale existente prevăzute de art. 117 alin. (3) din Legea societăților: publicarea convocatorului în Monitorul Oficial și într-un ziar de largă răspândire; sau prin

b) orice mijloace de comunicare la distanță, care asigură transmiterea textului, cu condiția ca fiecare acționar/asociat să comunice/să fi comunicat în scris administratorilor/consiliului de administrație/directoratului adresa poștală sau, după caz, cea de poștă electronică, numărul de telefax ori alte coordonate la care poate primi corespondența cu societatea.

Noutatea este că organul statutar care are competența de a convoca adunarea generală va decide care este cea mai potrivită modalitatea de convocare, având la îndemână și posibilitatea de a combina modalitățile de convocare de mai sus, indiferent ce prevede actul constitutiv.

Desigur că în continuare nimic nu oprește acționarii/asociații să renunțe în unanimitate la formalitățile prevăzute pentru convocarea adunărilor generale.

2. Desfășurarea adunărilor generale

Chiar în cazul în care actul constitutiv interzice sau nu prevede posibilitatea desfășurării adunărilor generale prin corespondență sau prin mijloace electronice de comunicare directă la distanță, organul statutar competent să convoace adunarea generală poate decide desfășurarea acestora prin una dintre metodele de întrunire reglementate de OUG.

Desfășurarea adunărilor prin corespondență presupune că participanții nu se află fizic în același loc și nu pot comunica direct și în timp real cu ceilalți acționari/asociați și participanți la adunare. În schimb, dacă participanții pot discuta în timp real în cadrul adunării, chiar dacă nu se află fizic în același loc, adunarea nu se consideră desfășurată prin corespondență, ci este vorba despre o comunicare directă, la distanță.

a) Adunările generale ținute exclusiv prin corespondență

În acest scenariu, unele reguli care țin de prezența fizică a acționarilor/asociaților sunt incompatibile cu modalitatea ținerii adunării prin corespondență. De asemenea, directorii și membrii consiliului de administrație sau, după caz, membrii directoratului și cei ai consiliului de supraveghere sau administratorul ori administratorii care în mod normal ar fi trebuit să participe la adunarea generală a acționarilor/asociaților, nu pot fi ținuți de această obligație în cazul adunărilor ținute exclusiv prin corespondență.

Acționarii/asociații își comunică votul prin corespondență în modalitățile indicate în convocator, astfel încât acesta să fie primit de societate până la data ținerii ședinței.

Președintele consiliului de administrație ori administratorul cu puteri de reprezentare sau, după caz, președintele directoratului sau un împuternicit al acestora, alături de un secretar tehnic, dacă este posibil, vor întocmi și semna un proces verbal în care vor fi indicate, printre altele, îndeplinirea formalităților de convocare conform OUG și hotărârile adoptate și numărul de voturi exprimate pentru fiecare opțiune de vot aferente fiecărui punct al ordinii de zi care este supus votului și, după caz, modul în care acționarii/asociații au votat asupra fiecărui punct al ordinii de zi.

b) Adunările generale ținute prin mijloace electronice de comunicare directă la distanță

Organul statutar care are competența de a convoca adunarea generală poate decide ca aceasta să se desfășoare prin mijloace electronice de comunicare directă la distanță, precum teleconferința sau videoconferința, cu respectarea caracterului secret al votului, dacă este cazul, şi a dreptului de exercitare a votului prin corespondență.

În această modalitate de desfășurare a adunărilor, dezbaterile păstrează un caracter interactiv care permite exprimarea opiniilor și schimbul de idei între participanți.

Mijloacele electronice de comunicare la distanță trebuie să îndeplinească condițiile tehnice care sunt compatibile cu cele mai uzuale tehnologii fixe sau mobile de acces, cu un număr cât mai mare de sisteme de operare și conectarea cu rețele publice fixe sau mobile de comunicații electronice și care asigură transmisiunea continuă și în timp real și comunicarea bidirecțională în timp real, astfel încât acționarii/asociații să se poată adresa de la distanță adunării generale, să participe, în mod efectiv, la dezbaterea fiecărui punct pe ordinea de zi, să își exprime votul și să poată verifica ulterior modul în care s-a votat în adunare.

La adunarea generală ținută prin mijloace electronice de comunicare directă la distanță se va întocmi un proces verbal.

3. Alte prevederi

Hotărârea adunării generale a acționarilor/ asociaților va fi întocmită și semnată cu semnătură olografă sau cu semnătură electronică extinsă de către președintele consiliului de administrație ori administratorul cu puteri de reprezentare sau, după caz, de către președintele directoratului sau de către o persoană împuternicită de aceștia. Pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunărilor generale ale acționarilor și hotărârile adunărilor generale ale asociaților prin care se modifică actul constitutiv vor fi depuse la oficiul registrului comerțului, spre a fi menționate în registru și publicate în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a.

Chiar și având la îndemână prevederile OUG, este posibil ca unele societăți să întâmpine în continuare dificultăți în organizarea adunărilor generale în această perioadă. În acest sens, potrivit noilor reglementări, adunările ordinare nu sunt obligate să se întrunească în termenul de 5 luni de la încheierea exercițiului financiar, ci cel târziu până la data de 31 iulie 2020. Corelativ cu amânarea datei pentru adunarea generală ordinară care trebuie să aprobe și situațiile financiare anuale, Ordonanța de urgență nr. 48/2020 privind unele măsuri financiar-fiscale a prorogat termenul pentru depunerea situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar 2019, respectiv a raportărilor contabile anuale încheiate la 31 decembrie 2019, până la data de 31 iulie 2020 inclusiv.

Atenție deosebită trebuie acordată poziției activelor nete ale societății, determinate ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor acestora, astfel cum rezultă din situațiile financiare aprobate conform legii, în special de către acele societăți care au avut în trecut poziția activului net mai mică de jumătate din valoarea capitalului social subscris, întrucât efectele pandemiei ar putea avea un impact sever asupra poziției activelor nete. În mod normal, în cazul în care activul net este negativ, consiliul de administrație, respectiv directoratul trebuie să convoace de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată. Potrivit noului OUG, până la data de 31 iulie 2020, consiliul de administrație, respectiv directoratul nu este ținut de această obligație de convocare.

Alte prevederi din OUG vizează posibilitatea inclusiv a organelor societare colective de administrare, supraveghere și/sau ale directoratului de a desfășura ședințele prin mijloace de comunicare directă la distanță, cu garantarea principiului colegialității deliberărilor.

4. Aplicarea în timp a OUG

Prevederile OUG sunt aplicabile și adunărilor generale ale asociaților/acționarilor:

(i) convocate pe durata stării de urgență, dar care sunt întrunite ulterior încetării acestei stări, precum și adunărilor

(ii) convocate și întrunite în primele 2 luni după încetarea stării de urgență.

De asemenea, adunările generale ale acționarilor/asociaților convocate anterior intrării în vigoare a prezentei OUG, dar pentru care ținerea ședinței este stabilită pentru o dată ulterioară instituirii stării de urgență pot opta pentru desfășurarea adunării prin corespondență sau prin mijloace electronice de comunicare directă la distanță.

În măsura în care, după instituirea stării de urgență, dar înainte de intrarea în vigoare a OUG, acționarii/asociații au decis în unanimitate desfășurarea adunărilor generale și exercitarea votului în una din modalitățile prevăzute de OUG, hotărârea astfel adoptată nu va fi putea fi anulată pentru nerespectarea modalităților de desfășurare și exercitare a dreptului de vot.

Ținând cont de faptul că inclusiv în perioada următoare ridicării stării de urgență, unele reguli de distanțare socială vor trebui respectate în continuare, dar și de faptul că societățile trebuie să își adapteze constant și rapid strategia de afaceri, folosirea alternativelor de convocare și desfășurare a adunărilor generale ale acționarilor/asociaților și ale organelor de administrare și conducere fără prezența fizică a membrilor acestora, va fi opțiunea folosită din ce în ce mai des în viața societară.

Măsura arestului preventiv în contextul pandemiei COVID-19

Cadrul actual

Răspândirea pandemiei COVID-19 a schimbat întreg ecosistemul funcționării societății și afectat major activitatea profesională și viața personală a fiecărei persoane. Toate autoritățile publice au prioritizat asigurarea sănătății publice, asumându-și efectele negative inerente asupra economiei, justiției sau altor domenii ale vieții sociale.

Acest context a făcut ca libertatea persoanelor supuse măsurii arestului preventive să dobândească noi valențe. Persoanele încarcerate sunt unele dintre cele mai vulnerabile la boli infecțioase, din cauza accesului limitat la sistemele de sănătate și salubritate, condițiilor nesanitare și supraaglomerarea din locurile de detenție, aspecte ce fac imposibilă distanțarea socială și izolarea fizică. Una dintre cele mai importante măsuri de sănătate publică pentru combaterea COVID-19 este restricționarea contactului fizic și a apropierii. Dar însăși natura măsurii arestului preventiv face practic acest lucru imposibil.

Măsura arestării preventive este cea mai intruzivă măsură privativă de libertate asupra exercițiului dreptului la libertate al persoanei[1]. Această măsura prin excelență un caracter de excepție și se poate dispune doar atunci când reprezintă unica modalitate de realizare a scopului pentru care se ia o anumită măsura preventivă.

În aceste momente, singura modalitate de a păstra sănătatea și siguranța publică și de a proteja dreptul la viață este de a reduce numărul de persoane aflate în unitățile de detenție. În cazul în care persoanele arestate preventiv constituie un procent mare din populația de închisori, reducerea recurgerii la măsura arestării preventive ar proteja sănătatea nu numai a persoanelor reținute, ci și a mulților profesioniști care vin în contact cu persoanele aflate în detenție (inclusiv personalul din sistemul centrelor de detenție și avocații) și familiile și comunitățile la care se întorc atât personalul cât și deținuții din penitenciar.

Cu toate acestea, există cazuri recente în care mai multe persoane au fost reținute și s-a propus luarea măsurii arestului preventiv, inclusiv ca urmare a unor infracțiuni de corupție (la data de 15 aprilie 2020 Direcția Națională Anticorupție a anunțat reținerea și propunerea spre arestare preventivă a unei directoare de școală din București, a unui reprezentat al unei firme și a unui om de afaceri)[2]. Mai există numeroase persoane care au fost în detenție înainte de începerea crizei și a căror eliberare ar trebui luată în considerare.

Așadar, credem că în această perioadă atunci când instanțele de judecată se pronunță asupra luării sau revocării măsurii arestului preventiv ar trebui să țină seama de următoarele considerente:

  • Măsurile de protecție a sănătății împotriva infecției recomandate de autoritățile de sănătate, inclusiv spălarea periodică a mâinilor, distanțarea socială și curățarea hainelor în mod regulat, sunt adresate populației în general și imposibil de implementat eficient în spațiile închisorii, unde nu se poate evita contactul dintre deținuți și dintre deținuți și personalul din închisori.
  • Ghidul publicat recent de la Organizația Mondială a Sănătății (OMS) subliniază că persoanele private de libertate sunt mai vulnerabile la infectarea cu COVID-19 decât restul populației, din cauza condițiilor precare în care trăiesc împreună pentru perioade îndelungate de timp: „apropierea fizică în detenție poate acționa ca o sursă de infecție, de amplificare și de răspândire a bolilor infecțioase în închisori și ulterior în afara acestora[3]. Ca atare, Organizația Mondială a Sănătății recomandă să se acorde o atenție sporită asupra posibilității recurgerii la măsuri neprivative de libertate în toate etapele administrării justiției penale, inclusiv în faza de judecată, proces și condamnare, precum și în etapele post-condamnare.
  • Administrația centrelor de detenție nu are toate mijloacele necesare pentru a preveni răspândirea virusului în închisoare. Având în vedere criza actuală de sănătate, plasarea unei persoane în detenție generează riscul de a-i pune viața în pericol, precum și viața altor deținuți și a personalului din închisori.
  • Detenţia se justifică într-o anumită speţă doar dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale stabilită la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[4], iar motivele refuzului punerii în libertate nu trebuie să fie generale și abstracte.
  • Instanțele trebuie să ia în considerare măsurile alternative la arestarea preventivă câtă vreme acuzatul oferă garanţii în privinţa prezentării sale la proces. În anumite cazuri s-a constatat încălcarea art. 5 para. 3 din Convenţie, ca urmare a faptului că instanţele naţionale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au prelungit măsura arestării preventive, care este în concret, pericolul pentru ordinea publică, limitându-se la a reproduce în motivare textul de lege, refuzând să analizeze argumentele prezentate de inculpat privind profilul său personal şi situaţia familială, neluând în calcul, în niciun moment, posibilitatea adoptării unei măsuri alternative[5].
  • Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei a publicat la 27 septembrie 2006 o recomandare statelor membre cu privire la condițiile de a recurge la arest preventiv[6], printre care se regăsește inclusiv următoarea sugestie: în cazuri individuale, arestarea în arest se va utiliza numai atunci când este strict necesar și ca măsură de ultimă soluție; nu va fi utilizată din motive punitive. Iar pentru a evita utilizarea necorespunzătoare a arestării preventive, instanța trebuie să aibă la dispoziție cea mai largă gamă posibilă de măsuri alternative, mai puțin restrictive, legat de comportamentul unui suspect.
  • Comitetul european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante (CPT) a menționat, în legătură cu bolile contagioase, că: răspândirea bolilor transmisibile și, în special, tuberculoza, hepatita și HIV / SIDA a devenit o problemă majoră de sănătate publică într-o serie de țări europene. Deși afectează populația în general, aceste boli au apărut ca o problemă dramatică în anumite sisteme penitenciare. Condițiile materiale în care sunt deținute unele persoane s-au dovedit adesea astfel încât acestea nu pot favoriza decât răspândirea acestor boli[7].
  • Furnizarea de asistență medicală pentru persoanele din închisori și alte locuri de detenție este responsabilitatea statului. A plasa o persoană în detenție înseamnă a plasa viața și sănătatea unei persoane sub responsabilitatea statului. Dacă o persoană este în stare de sănătate bună atunci când este plasată în detenție și nu mai este în stare bună de sănătate atunci când este eliberată, este de competența statului să ofere explicații, în lipsa unei încălcări a articolului 3 CEDO. Un raport din 2019 al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO) subliniază că și privarea persoanelor de libertatea lor, statele își asumă responsabilitatea de a proteja viața și integritatea corporală a acestor persoane[8].

Concluzie

Așadar, atunci când evaluează necesitatea dispunerii măsurii arestului preventiv, instanța trebuie să ia în considerare cerința de interes public de a lua toate măsurile posibile pentru a evita răspândirea acestei epidemii grave și fără precedent. Instanța trebuie să țină seama de circumstanțele excepționale actuale, care presupun că plasarea suspectului în detenție va prezenta un risc grav pentru sănătate.

Cu toate că în această perioadă, Direcția Națională Anticorupție și-a intensificat activitatea, considerăm că dispunerea unor măsuri privative de libertate trebuie să reprezinte excepția, mai ales în cazul proceselor penale având ca obiect fapte de corupție, instanța urmând să decidă dacă măsura își atinge scopul, ținând seama de toate considerentele expuse anterior.


Note:

 

[1] A se vedea Gh. Mateuț, Procedură Penală Partea generă, Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 818.
[2] A se vedea aici.
[3] A se vedea Preparedness, prevention and control of COVID-19 in prisons and other places of detention, Interim guidance, World Health Organisation, 15 March 2020, disponibil aici.
[4] Cauza Begu c. României.
[5] Cauza Tarău c. României.
[6] Disponibil aici.
[7] A se vedea aici.
[8] Disponibil aici.

Ziua zero după încetarea stării de urgență – kit-ul de măsuri pentru tranziția către o „nouă” normalitate

​​Dacă până la data de 15 mai 2020 regula principală este clară și destul de tranșantă: “#STAYHOME”, începând cu data de 16 mai, lucrurile nu mai sunt atât de clare.

Știm că nu vom mai completa o declarație pe proprie răspundere pentru a ieși la alergat și ne pregătim stocurile de măști de protecție și viziere pe care să le purtam în spațiile închise, dar nu este clar cum ne vom întoarce la birou, cum vor arăta întâlnirile de birou și afaceri, cum se vor semna tranzacțiile viitoare și, pe scurt, cum readucem businessul și viața de zi cu zi într-un punct apropiat de cel de dinainte de coronavirus.

Credem că această zonă gri poate fi însă clarificată cu un set de măsuri pe care le anticipăm a fi foarte utile începând chiar cu ziua zero după încetarea stării de urgență.

1. Înapoi la birou – măsuri pentru o tranziție în siguranță de la work from home la work from the office.

În acest sens au fost deja elaborate o serie de măsuri cu caracter de recomandare atât la nivel național cât și la nivel european.

Cu toate acestea, măsurile practice care ar trebui avute în vedere de angajatori pentru întoarcerea la birou a angajaților trebuie personalizate în funcție de specificul activității și de organizarea internă a fiecărui angajator putând include, printre altele:

  • Reașezarea birourilor în așa fel încât să fie respectate regulile de distanțare socială.
  • Unde spațiul sau suprafața birourilor nu permite, elaborarea unui program de lucru în ture la birou, în așa fel încât să se evite prezența unui număr mare de angajați în același timp într-un spațiu limitat. Programul poate fi organizat pe intervale orare sau pe săptămâni, cu recomandarea igienizării spațiilor între schimburile de ture ale angajaților.
  • Renunțarea la work from home ar putea avea loc gradual, în funcție de evoluția cazurilor noi de coronavirus, cu o creștere regulată a prezenței la birou a angajaților de la săptămână la săptămână.
  • Punerea la dispoziția angajaților a unor mijloace de protecție adecvate: măști, mănuși, viziere, soluții dezinfectante.

2. Înapoi pe teren – măsuri pentru reînceperea activității angajaților care desfășoară munca în teren

  • Implementarea de către angajator a unor sisteme de call center / video center funcționale permanent pentru a se încerca, în prima fază, în măsura posibilă remedierea funcționării unor sisteme / analiza situațiilor de la distanță. Sistemul ar putea fi similar celor de consultații medicale online adoptate în prezent de anumite rețele medicale private.
  • Pentru angajații pentru care va fi necesară deplasarea pe teren, este obligatoriu ca angajatorul să le pună acestora la dispoziție mijloace de protecție adecvate: măști, mănuși, viziere, soluții dezinfectante.

3. Încheierea tranzacțiilor în perioada post-coronavirus

  • Ar fi prudent ca negocierile de tranzacții și întâlnirile de business să păstreze, pentru o perioadă, forma conferințelor video pe platformele online.
  • În ceea ce privește încheierea tranzacțiilor și semnarea acestora în fața notarului, un prim remediu pentru a limita riscurile și contactul uman este ca părțile să se prezinte pe rând în fața notarului, la ore prestabilite.
  • De asemenea, pentru proiectele care necesită negocieri pe termen lung, pregătire a documentației sau alte etape pregătitoare, părțile pot încheia, în prima fază, promisiuni pentru transferul drepturilor reale (sub semnătură privată) în locul actelor de transfer propriu-zise, urmând ca încheierea actelor în forma autentică să aibă loc într-o etapă subsecventă.

4. Relațiile contractuale în desfășurare

  • Dacă perioada stării de urgență a fost polarizată în zona solicitărilor de amânări / suspendări ale obligațiilor contractuale, anticipăm că perioada post-coronavirus va avea o componentă puternică, reprezentată de renegocierile și adaptările contractuale bazate pe cifre și consecințe exacte, întrucât partenerii contractuali vor avea o evidență clară a fluctuației businessurilor pe durata stării de urgență.
  • Anticipăm un argument puternic de partea societăților din domeniul horeca – acestea vor avea un punct întemeiat de negociere bazat pe situațiile financiare din lunile martie – mai și vor putea ghida negocierile și pentru perioada post-coronavirus, când este de așteptat ca reactivarea businessurilor din această zonă să aibă loc într-un ritm foarte lent.
  • În același timp însă, pentru societățile care în perioada stării de urgență au avut o activitate intensă – e.g. firme de curierat, producători de substanțe dezinfectante etc. – este de așteptat ca eventualele inițiative de renegociere a contractelor să fie mai dificile în lipsa unor rezultate financiare care să reflecte scăderi semnificative.

5. Cash vs card

  • România nu ocupă un loc fruntaș la numărul de plăți cu cardul pe cap de locuitor, însă cu siguranță pandemia de coronavirus și toate regulile de igienă sunt acum un argument mult mai puternic în favoarea folosirii cardurilor și a optării pentru plățile contactless.
  • Anticipăm că acest trend va fi în continuare ascendent, impunând deci alinierea tuturor comercianților, indiferent de specificul lor, la sistemul de plăți cu cardul, dar și permanenta adaptare și perfecționare a sistemelor de tranzacții online și de procesare plăți.

6. Timp liber

  • Deși nu anticipam accesul la activitățile din această arie în intervalul de timp imediat următor – e.g. cinema, teatru, concerte, competiții sportive etc. – cel mai probabil regulile de distanțare sociala vor rămâne în vigoare o perioadă semnificativă de timp. Prin urmare, și în acest sector se va impune probabil menținerea unor locuri libere între spectatori, măsuri mai stricte de igienizare a sălilor și inclusiv existența unor aparate de măsurare a temperaturii persoanelor, pentru a limita cât mai mult riscurile de infectare. Cu privire la luarea temperaturii, este de notat că, în măsura în care nu se prelucrează / stochează în niciun fel numele și prenumele vizitatorului, valorile temperaturii nu constituie per se date cu caracter personal în sensul GDPR (sunt date anonimizate). Astfel, chiar dacă vorbim de date medicale sensibile, acestea nu vor pot conduce la identificarea persoanei vizate, prin urmare o astfel de măsură ar fi conformă cu prevederile legislației privind protecția datelor.
  • În ceea ce privește competițiile sportive în aer liber, credem că acestea vor fi reactivate înaintea celor în spații închise, însă cel mai probabil într-o structură diferită și cu un număr limitat de persoane.

Această pandemie va aduce schimbări masive în business, strategia de consum și viața de zi cu zi. Însă alegerile corecte și setul potrivit de măsuri vor contribui la o tranziție ușoară și sigură către „noua” normalitate, precum și evitarea într-o mare măsură a riscurilor inerente pandemiei de coronavirus.

Există riscul ca companiile să fie expuse investigațiilor penale pentru nerespectarea măsurilor puse în aplicare de autorități?

Context

După răspândirea accelerată a COVID-19, președintele României a decretat starea de urgență pentru o perioadă de 30 de zile începând cu 16 martie 2020. Potrivit ultimelor declarații de presă, aceasta va fi prelungită cel mai probabil cu o perioadă suplimentară de treizeci de zile.

Una dintre primele măsuri anunțate de premierul României a fost înăsprirea legilor penale privind infracțiunile de răspândire a bolilor infectocontagioase. Scopul adoptării noii legi a fost de a impune respectarea măsurilor luate de autorități pentru a preveni și opri răspândirea COVID-19.

În ultimele săptămâni, organele naționale de urmărire penală au anunțat deschiderea a peste 200 de anchete penale. Principala infracțiune urmărită este zădărnicirea combaterii bolilor care incriminează nerespectarea măsurilor luate pentru prevenirea și combaterea bolilor infecțioase și contagioase, dacă aceasta a dus la răspândirea bolii.

În conformitate cu articolul 135 din Codul penal, persoanele juridice răspund penal pentru infracțiunile comise în legătură cu îndeplinirea obiectului lor de activitate sau în interesul lor sau în numele lor. Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei (persoanelor) care participă la comiterea aceleiași infracțiuni.

Care sunt implicațiile pentru companiile care nu respectă obligațiile stabilite de autorități?

Deși principalele modificări legislative se referă la faptele comise de persoane fizice care, de exemplu, nu respectă măsurile de carantină sau de izolare, infracțiunea prevăzută la articolul 352 alin. (2) din Codul penal incriminează și faptele săvârșite de persoanele juridice care nu respectă obligațiile stabilite de autorități.

Pentru ca o companie să fie trasă la răspundere penală, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

  1. nerespectarea unei obligații preexistente sau a măsurilor dispuse de autoritățile publice pentru a preveni sau combate răspândirea Coronavirusului (cum ar fi obligația tuturor companiilor de a furniza toate materialele destinate igienei personale, de a dezinfecta frecvent încuietorile ușilor și alte zone expuse, cum ar fi mesele de conferință). Măsurile obligatorii dispuse de autorități sunt stabilite prin ordonanțele militare sau ordonanțele de urgență ale guvernului. Până în prezent, Ministerul Muncii a emis o serie de recomandări, dar nu toate sunt obligatorii pentru companii. Încălcarea recomandărilor nu poate declanșa răspunderea penală a persoanelor juridice;
  2. încălcarea măsurilor are ca rezultat infectarea a cel puțin unei persoane cu virusul COVID-19.

Sancțiuni

Sancțiunile aplicabile persoanelor juridice care încalcă prevederile legii penale includ amenzi și alte măsuri auxiliare precum: suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile desfășurate de persoana juridică pe o perioadă cuprinsă între trei luni și trei ani sau închiderea activității punctelor de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă cuprinsă între trei luni și trei ani sau, în cazuri mai grave, chiar și dizolvarea persoanei juridice.

Dacă o persoană juridică este responsabilă pentru zădărnicirea combaterii bolilor, astfel cum se indică la articolul 352 alin. (2) din Codul penal, instanța poate condamna persoana juridică la o amendă de până la 300.000 de euro. În cazul în care infracțiunea privind prevenirea combaterii bolilor este comisă din culpă, amenda poate fi stabilită la o sumă maximă de aprox. 185.000 de euro.

De asemenea, companiile pot fi considerate răspunzătoare pentru infracțiunile referitoare la normele de sănătate și securitate a muncii, cum ar fi Nerespectarea măsurilor de securitate și sănătate a muncii dacă un angajat este infectat cu COVID-19 în urma nerespectării măsurilor de protecție a muncii. De exemplu, dacă o companie nu respectă măsurile impuse de autorități cu privire la evitarea răspândirii COVID-19 și ca urmare a acestor neconformități, un client al companiei este infectat cu COVID-19, compania va răspunde penal pentru infracțiunea de prevenire a combaterii bolilor. În cazul în care această nerespectare are drept consecință crearea unui pericol iminent în infectarea angajaților companiei cu COVID-19 în cursul activității lor profesionale, compania va răspunde penal și pentru infracțiunea de nerespectare a măsurilor de securitate și sănătate a muncii.

Recomandări

Pentru a evita investigațiile penale cu privire la această chestiune, companiile ar trebui să elaboreze un plan de urgență și continuitate a afacerii în cazul unui focar apărut în comunitățile în care își desfășoară activitatea, luând în considerare orientările publicate de Organizația Mondială a Sănătății.

Companiile trebuie să rămână alerte, să acționeze și să pună în aplicare în mod eficient măsurile luate aproape zilnic de către autoritățile publice.

Raporturile de muncă ale personalului medical pe perioada stării de urgență

Cine este obligat să furnizeze echipamentul medical? Poate personalul medical să refuze acordarea asistenței medicale? Este permisă demisia personalului medical în perioada pandemiei? Sunt întrebări tot mai des vehiculate în spațiul public.

Răspunsurile pe scurt la aceste întrebări ar fi:

  1. unitatea de sănătate publică
  2. nu, cu unele excepții
  3. da, cu unele observații

Interesul publicului față aceste subiecte este firesc având în vedere pandemia de COVID – 19, precum și faptul că la 12 aprilie 2020, în România au fost raportate 812 de cazuri de infectare a cadrelor medicale cu virusul SARS-CoV-2, iar mai multe cadre medicale și-au prezentat demisia.

Una dintre principalele cauze ale infectării personalului medical cu noul virus SARS-CoV-2 este lipsa echipamentelor individuale de protecție corespunzătoare.

Prin urmare, întrebările firești care intervin în această situație și pe care le vom aborda sunt:

  1. care sunt implicațiile legale ale infectării cu virus SARS-CoV-2 a personalului medical?
  2. poate personalul medical refuza acordarea asistenței medicale?
  3. poate personalul medical să-și dea demisia în perioada stării de urgență?

COVID – 19 – boală profesională?

Majoritatea medicilor specialiști și toți medicii rezidenți desfășoară activități medicale în sistemul public de sănătate și/sau în sistemul privat în regim salarial (1). Ceea ce presupune că, în cazul lor, sunt incidente prevederile Codului Muncii și a Legii nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă.

Conform Codului Muncii, salariatul (în acest caz personalul medical) are dreptul la securitate și sănătate în muncă. Colateral, angajatorul (în speță, unitatea de sănătate publică care angajează personal medico- sanitar) are obligația de a asigura sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă, inclusiv obligația să asigure toți salariații pentru risc de accidente de muncă și boli profesionale (2).

Una dintre modalitățile prin care angajatorul își îndeplinește această obligație constă în asigurarea echipamentelor individuale de protecție (3) precum și în acordarea unui echipament individual de protecție nou, în cazul degradării sau al pierderii calităților de protecție. Această obligație a unităților sanitare este consacrată și la nivelul Contractului colectiv de muncă (4), care stabilește că echipamentul de protecție se asigură obligatoriu de către angajator în cantitatea și de calitatea necesare asigurării unei asistențe medicale corespunzătoare. Spre exemplu, norma cu privire la echiparea personalului SMURD (5), stabilește expres că articolele de echipament special de protecție se asigură gratuit de către angajator (6).

Mai mult decât atât, pentru a se considera îndeplinită obligația unităților de sănătate publică, echipamentul trebuie să fie adecvat pentru activitatea prestată, în concret, de către personalul medical.

Prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 555/2020 (7) au fost stabilite recomandări de folosire a echipamentului individual de protecție care trebuie utilizat în contextul pandemiei COVID – 19, în funcție de secție, personal și tipul de activitate. Spre exemplu, echipamentul personalului medical care efectuează proceduri generatoare de aerosoli la pacienți COVID – 19 constă în mască N95 sau FFP2 standard sau echivalent, halat de unică folosință peste care se pune șorț/combinezon, mănuși, protecția ochilor. Neobservarea de către angajator a acestei obligații poate determina un accident care să se soldeze cu decesul sau vătămări ale organismului, salariatului ce pot lua forma unei boli profesionale sau accident de muncă.

Prin boală profesională înțelegem: afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă (s.n.). Infectarea unui cadru medical cu virusul SARS-CoV-2 la locul de muncă reprezintă un caz de boală profesională (8), ce atrage incidența prevederilor legale specifice.

Cum angajatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat, infectarea unui cadru medical cu virusul SARS-CoV-2 ca urmare a prestării activității profesionale în condiții improprii (e.g. fără un echipament individual de protecție corespunzător), atrage răspunderea patrimonială a unității de sănătate publică pentru daunele cauzate de boala profesională (e.g. cheltuieli de spitalizare, despăgubiri pentru incapacitatea temporară de muncă, acoperirea costurilor tratamentului).

Poate personalul medical refuza acordarea asistenței medicale?

O altă problemă abordată în această perioadă este dacă personalul medical poate sau nu să refuze acordarea asistenței medicale?

Conform prevederilor legale (9), medicul sau asistentul medical au obligația de a acorda asistență medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient.

Medicul, asistentul medical/moașa, angajați ai unei instituții furnizoare de servicii medicale, au obligația acordării asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituției, potrivit reglementărilor legale. Relația între pacient și medic poate fi întreruptă numai în următoarele situații:

  1. odată cu vindecarea bolii;
  2. de către pacient;
  3. de către medic, în următoarele situații:
    • i. atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obținute, care justifică asistența altui medic cu competențe sporite;
    • ii. pacientul manifestă o atitudine ostilă și/sau ireverențioasă față de medic.

Prin urmare, medicul sau asistentul medical nu pot refuza acordarea asistenței medicale/îngrijirilor pacienților suspecți sau infectați cu virusul SARS-CoV-2 pe motiv că ar exista riscul infectării.

Obligativitatea acordării asistenței medicale a fost reiterată și la art. 4 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 555/2020, potrivit căruia: toate unitățile sanitare din sistemul public și privat au obligația asigurării acordării îngrijirilor medicale tuturor pacienților […]. Refuzul acordării asistenței medicale poate atrage răspunderea cadrelor medicale pe trei paliere:

  • răspundere disciplinară în temeiul art. 450 din Legea nr. 95/2006;
  • răspundere civilă pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea obligativității acordării asistenței medicale, conform art. 653 alin. (3) din Legea nr. 95/2006;
  • răspunderea penală, cu privire la acest tip de răspundere, menționăm că nu am identificat o infracțiune specială cu asemenea element material. Totuși, nu putem exclude că anumite fapte concrete sunt susceptibile de a fi calificate drept abuz în serviciu sau neglijență în serviciu.

Cu toate acestea, personalul medical nu este ținut responsabil pentru daunele și prejudiciile produse pacienților în exercitarea profesiei când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive, substanțelor medicale și sanitare folosite.

Prin urmare, deși personalul medical nu poate refuza acordarea asistenței medicale pe motiv că există riscul infectării, ei nu sunt responsabili pentru daunele sau prejudiciile cauzate pacienților determinate de condițiilor de muncă, dotării insuficiente cu echipament sau infecțiilor nosocomiale (e.g. virusul SARS- CoV-2).

Poate personalul medical să-și dea demisia în perioada stării de urgență?

Demisia reprezintă actul unilateral de voință a salariatului (în cazul dat a medicului/asistentului medical) care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului (unității medicale) încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.

Are unitatea medicală dreptul de a refuza demisia?
 Nu, conform prevederilor din Codul Muncii (10) și din Contractul colectiv de muncă (11) angajatorul are obligația să înregistreze demisia. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloc de probă.

Mai mult decât atât, salariatul poate demisiona fără preaviz conform art. 81 alin. (8) din Codul muncii dacă angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractual individual de muncă, or după cum am prezentat mai sus, una dintre obligațiile angajatorului este asigurarea securității și sănătății în muncă.

Însă, dreptul personalului medical de a demisiona fără preaviz în temeiul art. 81 alin. (8) din Codul muncii a fost afectat substanțial/cenzurat prin Decretul Președintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Decretul prevede că art. 81 alin. (8) din Codul muncii, care reglementează dreptul salariatului de a demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu își respectă obligațiile asumate prin contractul individual de muncă, nu se aplică, printre altele, personalului încadrat în unități sanitare sau de asistență medico- socială pe durata stării de urgență. Mai mult decât atât, Decretul nr. 240/2020 aduce modificări și asupra modului de curgere a termenului de preaviz, în cazul demisiilor deja depuse. Așadar, de la intrarea în vigoare a Decretului nr. 240/2020 (15 aprilie 2020), termenele de preaviz nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă, se suspendă pe întreaga durată a stării de urgență.

Este aceasta o măsură care nu afectează substanța însăși a dreptului la demisie așa cum clamează preambulul Decretului nr. 240/2020 că nu ar face?

Credem că răspunsul care se impune este unul negativ în particular în cazurile în care angajatorii – spitale nu pot pune la dispoziție mijloacele necesare de protecție a personalului medical. În concret, contractul individual de muncă pentru personalul medical care și-a depus demisia și care se afla în termen de preaviz la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020 va înceta numai după încetarea stării de urgență și împlinirea termenului de preaviz suspendat.

Având în vedere principiul neretroactivității legii, Decretul nr. 240/2020 nu își va produce efecte asupra contractelor individuale de muncă care au încetat ca urmare a demisiei personalului medical și în cazul cărora (i) nu a existat un termen de preaviz (conform art. 81 alin. (8) din Codul muncii) sau (ii) termenul de preaviz este împlinit la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020. Prin urmare, de la momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020 cadrul medical își poate prezenta demisia, curgerea termenului de preaviz fiind suspendată pe durata stării de urgență, urmând ca efectele demisiei și anume, încetarea contractului de muncă să aibă loc abia după încetarea stării de urgență și împlinirea termenului de preaviz suspendat.


Note:

(1) Art. 386 alin. (3) și (4) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății

(2) Art. 179 din Codul Muncii

(3) Art. 13 lit. r) din Legea 319/2006 a sănătății și securității în muncă

(4) Art. 85 din Contractul colectiv de muncă la Nivel de Sector Bugetar Sănătate pe anii 2019-2021, înregistrat la M.M.J.S.-D.D.S. sub nr. 1206 din data de 4.11.2019 („Contractul colectiv de muncă”)

(5) Norma privind echiparea personalului medical, paramedical și civil din cadrul serviciilor mobile de urgență, reanimare și descarcerare, precum și regulile pentru aplicarea acestora din 19.12.2008,

(6) Art. 3 din Norma privind echiparea personalului medical, paramedical și civil din cadrul serviciilor mobile de urgență, reanimare și descarcerare, precum și regulile pentru aplicarea acestora din 19.12.2008

(7) Ordinul nr. 555/2020 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19, a Listei spitalelor care asigură asistența medicală pacienților testați pozitiv cu virusul SARS-CoV-2 în faza I și în faza a II-a și a Listei cu spitalele de suport pentru pacienții testați pozitiv sau suspecți cu virusul SARS-CoV-2

(8) A se vedea Anexa nr. 22 la Norma metodologică de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006 din 11 ianuarie 2006 coroborat cu prevederile Directivei 2000/54/CE

(9) Art. 663 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății

(10) Art. 81 alin. (2) din Codul Muncii

(11) Art. 64 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă

Digitalizarea procesului penal și dreptul la un proces echitabil

Context

Ca urmare a pandemiei COVID-19, activitatea instanțelor judecătorești a fost grav afectată. În această perioadă se discută intens despre digitalizarea justiției, ca unica soluție pentru a nu bloca justiția și a respecta în același timp regulile de sănătate publică, ocrotind eficient participanții la actul de justiție.

Cu toate că oralitatea este un concept fundamental al justiției penale, în situații excepționale precum perioada stării de urgență, considerăm că desfășurarea procedurilor judiciare prin intermediul unor platforme digitale reprezintă o soluție viabilă care să asigure judecarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Organizația Fair Trials a publicat recent un Ghid pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în judecarea cauzelor pe durata pandemiei COVID-19.

Fair Trials acționează ca un centru de expertiză în privința respectării dreptului la un proces echitabil, bazându-se pe un personal cu experiență, cu sediul la Londra, Bruxelles și Washington D.C., care lucrează în parteneriat cu cei mai buni experți locali din mai multe regiuni.

S-a argumentat că de regulă, inculpații ar trebui să poată participa la procedurile judiciare în persoană și de cele mai multe ori este crucial să fie prezenți fizic în sala de judecată în timpul procesului. Absența inculpaților din sala de judecată subminează serios capacitatea lor de a participa eficient la procedurile de justiție penală și exercitarea dreptului la apărare.

Chiar și în aceste situații extreme și neobișnuite, ar trebui să existe o preferință puternică pentru ca procedurile judiciare să fie desfășurate personal pentru a proteja drepturile inculpaților.

Procesele penale neurgente, în special, nu ar trebui să aibă loc dacă inculpatul nu poate fi prezentat fizic în instanță din motive de sănătate publică. Cu toate acestea, sistemele de justiție penală trebuie să continue să funcționeze în timpul acestei crize globale de sănătate, iar instanțele vor trebui să apeleze la audieri la distanță pentru a trata probleme urgente și să prevină o întârziere fără precedent a cazurilor care ar putea dăuna administrării eficiente a justiției in viitor.

S-a susținut că atunci când se stabilește dacă o ședință de judecată ar trebui să aibă loc sau nu de la distanță, ar trebui să se țină seama, printre altele, de următorii factori:

  • durata întârzierilor și impactul lor probabil asupra drepturilor inculpaților (în special în cazul în care inculpatul se află în arest preventiv este probabil să fie prelungit);
  • natura audierii, inclusiv:
    • complexitatea cazului și problema abordată;
    • nevoia de a cita martori; și
    • impactul probabil al audierii asupra drepturilor inculpatului (de exemplu, dacă pune inculpatul în pericol de privare de libertate);
  • disponibilitatea și calitatea echipamentelor și sistemelor utilizate pentru comunicare între instanță și inculpat; și
  • existența unor deficiențe sau a altor factori care ar putea afecta în mod negativ capacitatea inculpatului de a participa eficient la procedurile judecătorești.

În cazul în care există justificări puternice care impun utilizarea procedurilor de justiție la distanță, audierile la distanță ar trebui să aibă loc doar dacă există garanții adecvate în vigoare, care nu afectează  dreptul la un proces echitabil.

Ghidul conține o serie de recomandări cu privire la următoarele aspecte:

1. Dreptul de a fi asistat de avocat:

A.  Pentru inculpații privați de libertate

  • Toate penitenciarele și spațiile de detenție ar trebui să dispună de facilități adecvate pentru a se asigura că toți deținuții au acces eficient și frecvent la telefoane (și la alte forme permise de comunicare la distanță). Această măsură poate include actualizarea sau creșterea numărului de echipamente pentru a face față cererii crescute.
  • Închisorile și locurile de detenție ar trebui să urmărească punerea la dispoziția inculpaților a unor instalații de conferință video.
  • Ar trebui respectate foarte strict confidențialitatea sau comunicările inculpat-avocat. Inculpații ar trebui să aibă acces la spații sigure pentru discuții confidențiale, strategia de apărare discutată cu avocatul să nu ajungă la cunoștința personalului auxiliar al închisorii sau organelor de poliție. Canalele de comunicare ar trebui să fie sigure, astfel încât apelurile să nu poată fi interceptate sau înregistrate.
  • În cazul în care există restricții privind corespondența client-avocat (inclusiv, de exemplu, frecvența și durata apelurilor telefonice), acestea ar trebui să fie relaxate semnificativ pentru a compensa reducerea vizitelor legale în persoană.
  • Utilizarea telefoanelor (și a altor forme permise de comunicare la distanță) ar trebui să fie pusă la dispoziția gratuită a deținuților atunci când comunică cu avocații lor.

B. Înainte, în timpul și după audierea în fața instanței

  • Inculpaților ar trebui să li se acorde suficient timp înainte, în timpul și după audierile judecătorești pentru a-și consulta avocații.
  • Instanțele ar trebui să fie dotate cu facilități adecvate care să permită conferințe video confidențiale sau apeluri telefonice între avocații apărării și inculpați, fără presiuni de timp. Acestea ar putea include spații separate în instanțe cu echipamente de videoconferință pentru consultările avocați-inculpați.
  • Inculpaților trebuie să li se ofere accesul în camere sau zone sigure, înainte, în timpul și după audieri, unde pot comunica cu avocații lor în mod confidențial.

2. Dreptul de a participa efectiv la procedura judiciară

  • În cazul în care un inculpat nu este reprezentat în cadrul unei audieri la distanță, judecătorii, procurorii sau personalul instanței (după caz) ar trebui să îl asiste în mod proactiv pe inculpat pentru a se asigura că are acces la asistență juridică.
  • Normele de eligibilitate a asistenței judiciare ar trebui revizuite pentru a se asigura că niciun inculpat care participă la audieri la instanță de la distanță nu este reprezentat din motive financiare.
  • Echipamentele video trebuie să simuleze cât mai autentic participarea din cadrul sălilor de judecată. Inculpații ar trebui să poată avea o vedere completă a sălii de judecată și să poată observa toți participanții prezenți în sala de judecată.
  • În cazul în care audierile la distanță implică depunerea sau revizuirea probelor, inculpatului ar trebui să i se ofere acces la facilități care să îi permită să inspecteze și să prezinte probe în timpul audierii.
  • Echipamentele și sistemele de comunicații utilizate pentru audieri la distanță ar trebui să ofere continuu sunet și video de o calitate decentă.
  • Audierile trebuie oprite în cazul în care conexiunea este întreruptă și să continue doar după rezolvarea problemei.
  • Asistența tehnică ar trebui să fie disponibilă cu ușurință la instanțe și în spațiile de detenție pentru a remedia defecțiunile care afectează calitatea și fiabilitatea comunicațiilor audio-vizuale.
  • Inculpații trebuie să poată contacta confidențial avocatul în timpul procedurii pentru a cere clarificări sau pentru a conferi primi instrucțiuni privind strategia de apărare.

3. Accesul la dosar

  • Inculpaților și avocaților apărării ar trebui să li se ofere accesul la dosarele de caz într-un mod care să permită inculpaților să își exercite dreptul de apărare în mod efectiv.
  • Inculpaților trebuie să li se ofere acces fizic sau electronic la dosarul cauzei, gratuit.

4. Respectarea prezumției de nevinovăție

  • Inculpații aflați în detenție ar trebui să fie prezentați în îmbrăcăminte adecvată pentru audierile din instanță și ar trebui să li se ofere acces la facilitățile care să le permită să poarte îmbrăcăminte adecvată.
  • Inculpații ar trebui să fie prezentați în timpul audierilor video cu un fundal neutru, care să nu sugerează că au fost privați de libertate.

Concluzii

Digitalizarea proceselor penale reprezintă un subiect care trebuia să se afle sub lupa atenției publice, indiferent de existența sau nu a pandemiei COVID-19.

Considerăm că digitalizarea procesului penal reprezintă o necesitate și un demers normal în evoluția sistemului de justiție. Este lăudabilă inițiativa Tribunalului București de introducere a posibilității desfășurării ședințelor de judecată prin videoconferință. Susținem demersurile instanțelor în această direcție, demersuri care trebuie să aibă în vedere desfășurarea procesului în condiții tehnice optime și în același timp respectarea drepturilor persoanelor participante la procedurile judiciare.

Cu toate acestea, având în vedere pionieratul digitalizării actului de justiție, vocile care susțin digitalizarea accelerată a procesului penal trebuie să acorde o atenție sporită respectării dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, indiferent de modalitatea și circumstanțele desfășurării procedurilor judiciare penale.